Zilele trecute, în mașină, am nimerit pe un oarecare post de radio fix în momentul în care prezentatorul făcea un comentariu ironic și tendențios la adresa câștigătorului Eurovision-ului de anul acesta. Plin de dispreț, prezentatorul a considerat la un moment dat că nici nu mai merită să vorbească despre un asemenea subiect și a continuat emisia cu o piesă prăfuită și insignifiantă.
Din păcate, asta e realitatea FM-ului românesc la ora actuală. Este invadat fie de posturi învechite, încremenite în trecut, cu muzică veche, dar de proastă calitate, comercială la vremea ei, fie de posturi care se vor emisari ai „hit-urilor” actuale, adică o muzică abjectă, pe care un om normal, cu o cultură muzicală decentă, nu ar rezista ascultând-o mai mult de un minut.
Și atunci, ne mai mirăm că România obține rezultate mediocre spre slabe la Eurovision? Cum ar putea fi altfel, din moment ce asta se promovează, mediocritatea? Se insistă mult pe calitatea vocilor concurenților autohtoni, care, probabil, sunt bune, însă piesele în sine sunt fie demodate și plictisitoare, fie au acest aer de „hit-ul verii” și nu transmit nimic.
Da, Conchita e o apariție bizară, dar totuşi, piesa cu care a câștigat competiția are un mesaj, o linie melodică definită și a fost votată pentru că a plăcut. De ce n-ar fi fost îndreptățit să câștige, pentru că purta rochie și barbă? Oare dacă ar fi fost cântată de Mihai Trăistariu, Nicola sau Cezar Ouatu ar fi meritat voturile primite? I Want to Break Free ar fi avut un succes mai mare dacă Freddie n-ar fi purtat fustă, ci costum?
Poate uneori muzica trebuie primită drept muzică, și nu judecată doar prin prisma formei în care ne e prezentată. Și, cert, nu e făcută ca să o înțeleagă toată lumea. Pentru restul considerațiilor există destule alte contexte, din fericire, iar pentru muzica românească proastă, numeroase alternative, cu sau fără barbă şi rochie.
CĂTĂLINA CRISTACHE este absolventă de limbi moderne, la Universitatea București, a terminat un master la SNSPA și, mai ales, CARABELLA târgovișteană…