Spune-mi unde să apăs mai tare, de Ramona Boldizsar, Editura CARTEX
Interioarele sunt spații propice mișcărilor poeziei, sunt încăpătoare, înalte și au loc(uri) întotdeauna pentru desfășurarea ecourilor și rostogolirilor lor, și pentru ale cuvintelor care le alimentează continuu aceste expansiuni care fac în așa fel ca mai departe să se vadă, să se audă și să se simtă efectele lor. Toate se mișcă, se lasă văzute, auzite, înțelese și citite în interioarele disponibilizate de acele intensități pe care le simt și le trăiesc cele/cei care reușesc să le intuiască mișcările, să le prindă și mai departe să le așeze firesc în cuvintele care pot să le spună și așa să le apropie de noi împrumutându-ne cât mai mult din aceste efecte, din aceste impresii ale lor.
Ramona Boldizsar intuiește, simte și parcurge spațiile puse la dispoziție de aceste interioare, le transferă împreună cu proporțiile lor în cuvinte și ne propune o călătorie împreună prin fiecare încăpere deschisă astfel prin care ea trece, în care poate și reușește să (ne) scrie și să își facă cunoscute cuvintele care îi spun stările, cuvinte care îi compun și îi descompun permanent poezia și lăsând să se vadă (în)semnele ei în cât mai multe dintre relics-urile care urmează să refacă mereu și mereu întregul din care su scăpat și pe care îl caută tot timpul pentru a-și memora și retrăi continuu (re)întregirea, (re)facerea împreună cu senzațiile care le însoțesc împreună cu ecourile lor.
o noapte cu lumini puternice, lătratul gâjâit al unui
câine strâns bine în lanț, muzica din vecini care
răsună, frica de întuneric și lipsa metaforelor
(singurul moment din zi când cuvintele prind viață&
formă). narațiunile dichisite despre sine se
dispersează și micșorează până sunt reduse la bătăi
de inimă, tic-tac, nu e anxietatea cea care iese la
iveală, e mirroring disaster, autocontrolul e un
homunculus fabricat în era păpușilor imitație, mame
străine care împletesc codițe lungi fiicelor la care te
uiți din depărtare cu cruzime și inocență. Nu te
ascunde. Strânge din ochi și din pumni. La identități
fragmentare nu se renunță, repetă după mine,
I will not concede any self.
Poezia interiorizată dar expusă pe care ne-o face cunoscută și ne-o apropie Ramona Boldizsar ne inițiază în și ne propune un mereu intensificat de prezența poetei dialog, o (con)vorbire neobosită de(spre) sine, despre felurile lui mai mult sau mai puțin vizibile care se pot lăsa spuse, cunoscute, înțelese și care, astfel, mai departe (se) pot apropia cât mai mult și așeza în interiorul dezvăluit și desfăcut în/de aceste poeme.
când mă trezesc, mai întâi să las privirea
să cuprindă camera
pulsul încet, mâinile amorțite revenindu-și treptat,
să nu simt liniște și nici angst, să zic, Nu mersi, Søren,
nici azi.
alternativ: o poveste puternică despre sine
să fiu (două) boabe de orez în apă fierbinte
în loc să vreau să mă desprind,
să mă adâncesc mai tare.
Scrie și ne spune peste tot Ramona Boldizsar despre viața, despre prezența care o completează, care îi extinde și îi ramifică fiecare por și fiecare sentiment (cu)prins în ființa ei ocupând cu această niciodată de ajuns trăire oricare părticică disponibilă din lumea ce se desfășoară și se expune odată cu lumina, cu strălucirile și cu toate vibrațiile care o însoțesc în aceste interioare care ies din ascundere lăsându-se mângâiate de lumina care le caută spațiile, care le crește expunerea și le încălzește, și le (des)figurează în așa fel ca fiecare imagine care se defășoară mai departe să spună, să strige despre dragoste și despre cât mai multe dintre spaimele, durerile și bucuriile ei cu toate intensitățile lor însoțitoare.
Vreau să fiu celelate femei și mame,
să-ți șterg fruntea murdară cu degetul
îmbibat de salivă
să te țin de mână până la o vârstă absurdă
să-ți spun că miroși a soare și fericire
să fiu reală și fragilă ca
două buze crăpate de frig&sângerânde
Mami, mă întrebi, când nu eram eu, tu erai tristă și
Așteptai să mă nasc?
Vreau să mă amestec prin mulțime, fața mea
să fie fața celorlalte mame
unghiile tale roase, râsul în hohote care te face
să sughiți
diminețile în care primul lucru pe care-l faci
e să mă strigi…
Suntem aduși, ghidați și inițiați de Ramona Boldizsar prin aceste interioare disponibilizate în timp de viețile ei mereu compuse și descompuse de noi prezențe, de vechi și neuitate absențe și de multele lor mișcări din apropierile ei. Ea le simte și și le adaugă firesc, le păstrează în și prin toate apropierile pe care le traversează, pe lângă care își face vizibil (ne)firescul sau (ne)înțelesul ce se pot așeza și rămâne în cuvintele poeziei, modurilor ei de a se atașa și de a rămâne aici, în aceste interioare care pot cât de cât propune protecții și acoperiri necesare pentru a merge cât mai departe, cât mai spre adâncimi.
Când soarele intră în nori, rămâne doar lacul imens,
o apă nesfârșită care mă așteaptă…
Mergem mai departe și întâlnim în Spune-mi unde să apăs mai tare, de Ramona Boldizsar liniștea, acea liniște pe care interioarele etanșate de puterea autoarei de a se vedea din exterior parcurgând aceste spații extinse de poezia ei o fac cunoscută și ne-o apropie, iar mai departe însemnându-și trecerile odată cu toate cuvintele care îi (de)scriu și îi cartografiază fiecare dintre momentele traversării acestor spații sau oricare dintre aceste trăiri și sentimente însoțitoare împreună cu toate inducerile, intensitățile și amplificările din cuprinderile rămânerii, ale contemplării, ale memorării, ale spunerii și (de)scrierii lor.
Gabriel ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…