LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ: ÎNTR-O DIMINEAȚĂ ȘI ÎN CEALALTĂ…

 

1.

Ei, şi-ntr-o dimineţă mă duc la un bar din apropiere să mă consolez cu o votcă. Şi peste cine crezi că dau? Peste Maura – singuratică ca o floare-de-colţ, într-un deux-pieces crem, de doamnă serioasă. Era într-o fază, cum să-ţi spun, cititorule, de probleme existenţiale, de introspecţii, Freud şi, mă rog, chestii abisale. În fapt, era o femeie la vîrsta critică, începuse să se „încăleze” în şolduri, iar sub bărbie i se vedea o cută moale de grăsime. Tocmai divorţase de bărbatu-său, un ăla, cetăţean onorabil, plicticos, imaginativ ca un castravete, abstinent şi meloman de muzică preclasică gîndul mîţei – Munteverde și ăla cu Palestrachina… Palestrina. Tipul era cetăţeanul model, ce mai: nu risca niciodată nimic, sex decent la ore decente, îşi planifica şi îi planifica totul „la santimă”, cum zicea bunică-mea, chestii de astea. Aşa că sărmana fată era ca şi cum avea centură de castitate. Iar acest fel de viaţă o enerva la culme, îi gripa uzul raţiunii.
Intrînd în discuţie cu ea la bar (era nou venită la ziar pe atunci), am aflat toate acestea şi am început pe dată, văzînd cum stă chestia, să mă dau cocoş. Am pornit să conversăm, chipurile, despre presă, dar în zece minute eram deja conectat la curent continuu, alternativ şi trifazat. Mă făceam tot mai isteţ, mai şturlubatic, mai îndrăzneţ, cu expresii haioase, meşteşugite, niscaiva cultură dată la iveală ca din întîmplare, cu tuşe subţiri de vulgaritate, cu aluzii sexuale doxate, strecurate ca stafidele în cozonacul discursului meu învăluitor. Ce mai, cînd intru în călduri, îmi vin şi ideile la îndemînă. Acuma să vezi inspiraţie! Iar Maura era cam în aceeaşi fază.
Să nu mai lungesc vorba. Toată perioada pînă la sfîrşitul conferinţelor am petrecut-o între mameloanele munţilor şi serenitatea Maurei. Sau invers. Nici tu preumblări romantice, nici vise, reverii pe cărărui cu baligi mioritice, nici alte vrăjeli d’amour. Aşteptam să se termine orele în care ne vorbeau ăia de optimizarea ritmului naraţiunii ziaristice, de utilitatea şi claritatea expunerii, după care ne înfundam în camera mea şi „optimizam” şi „expuneam” chestiunea cu mult simţ de răspundere tot timpul. Nu mai vedeam cerul pînă a doua zi. Ba da, îl întrezăream cu ochi încercănați, cînd mergeam la toaletă şi vedeam pe ferestruică o cărăruie neştiută, cum ar zice Sadoveanu, plină de baligi, şi un izlaz, unde nişte vaci îşi verificau tromboanele şi văcarii claxonul personal: „uăi!”, „hăi!”, „băi!”. Iată de ce se duc creatorii la altitudine! La altitudinea scrisului înalt. Iar eu am fost cît se poate de înalt. Cu Maura. După două săptămâni şi mai bine de astfel de fal(u)suri literare, ne-am întors în dulcele tîrg ca două cireşe într-o codiţă: chiflicite şi stoarse de tot sucul din ele.

2.

Dimineaţa mi se părea că până și pisicile tropăie (votca, bat-o vina!), așa că merg ca de obicei să bag ştecherul în priză la Zoiosu, cum îi spun clienţii permanenţi, Bar, cum scrie pe firmă. Cîndva deasupra uşii a atîrnat firma Bodegă, apoi Berărie, pe urmă localul a fost alintat laconic de cei din alimentaţia publică Birt. Dar „formele” au avut mereu acelaşi „fond”. Să mai zică cineva că la noi „formele” sînt fără „fond”. Clienţii – cei obişnuiţi înainte de începerea serviciului. Uite-l pe Titi, lunganul slăbănog cu ochelari, profesor de liceu. Vine tocmai aici să-şi tragă „doza” de dinaintea programului. Nu îndrăzneşte să-şi bage nasul în barurile de prin apropiere de şcoala lui, de teamă să nu dea peste vreun elev. Într-un colţ – doi tipi cu mantale lungi de piele (începuse să plouă). După discreţie şi privirele furişe, ai zice că-s doi speculanţi, traficanţi de ţigări sau aşa ceva; dar nu, sub mantaua unuia se întrezăreşte o uniformă de la o firmă de bodyguarzi. Apoi cei doi pensionari. Vin aici să-şi bea cafeaua de dimineaţă şi să citească ziarul, dar mai mult ca să scape de pustietatea celor patru pereţi – unul, de cicăleala cotidiană a consoartei – celălalt. La bar, ţinînd-o de vorbă pe doamna Gina, e şoferul cu gura-mare al unui mahăr de la Prefectură. Dă pe gît o halbă de bere, apoi încă una:

– Gina, încă una cu spumă, că din spuma asta ţi-ai făcut vila.

Şoferul rîde lăbărţat. Doamna Gina zîmbeşte; e omul pe care cuvintele n-o ating.

RADU PĂRPĂUȚĂ este moldovean din Iași, a tradus peste 50 de cărți, este un prozator  rafinat  și talentat  și un mare iubitor de Ion CREANGĂ…