LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ: DOSAR DE CADRE…

1.O scurtă prezentare a mea, pe care a trebuit s-o fac, mi-a amintit de alta mai… haioasă, pe care am scris-o mai demult. Aici doar prima parte.
Născut la 25.02.1955, comuna Tomeşti, judeţul Iaşi, într-o familie din mica burghezie rurală (în viziunea altora – din chiaburime).
Mort – încă nu.
Boli – nu e cazul.
Boli contagioase – Doamne fereşte!
Urmează şcoala primară şi gimnazială în satul patern, Tomeşti, apoi un trimestru la liceul militar din Cîmpulung Moldovenesc, unde nu se adaptează, primeşte mustrare scrisă cu avertisment pe linie UTC şi este eliminat. Apoi face liceul “Emil Racoviţă” din Iaşi urmat de facultatea de filologie, secţia rusă-română, la Universitatea “Al. I. Cuza”. Între timp serveşte patria la trupele de grăniceri, unitatea din Rădăuţi (numărul e secret). Drept aceea capătă gradul de sergent TR, iar odată cu trecerea timpului este înaintat la gradul de căpitan în rezervă, fapt care nu i-a servit la nimic.
Pînă în 1990 a lucrat la unele şcoli generale din comuna Răchitoasa, judeţul Bacău, în calitate de profesor de limba română. Apoi la fel şi la unele şcoli din comuna Tomeşti. Între 1987-1990 a fost documentarist şi traducător la un institut de cercetare de pe lîngă Combinatul de Utilaj Greu Iaşi.
Căsătorit are doi fii, care actualmente lucrează în străinătate. Familist, monogam, heterosexual. Soţia – germană maghiarizată şi profesoară.
Fire religioasă, credincios ortodox, nepracticant al cultului, orientare anticlericală.
Nu a fost membru PCR, după ’90 s-a înscris însă în 6 partide. Nu cotizează, nu activează. Nu a colaborat cu fosta Securitate, nu a avut disidenţi în familie, în afară de o mătuşă, care a zis: “Bate vîntul de la porc”, adică de la răsărit. A luat cîteva poace la miliţia locală, dar apoi s-a dovedit că avea coteţul porcului orientat înspre răsărit faţă de casa personală, astfel că a fost absolvită de vină.
Vorbeşte peste medie limba română, limba rusă şi limba inguşetă (este singurul vorbitor al acestei limbi în România).
Patriot, elitist, boieros, cosmopolit şi utilizator Net ([email protected]). Telefon 0232/290309. Adresa poștală Com. Tomești, sat Tomești, Str. Valea Lupului nr. 1, jud. Iași.
Publicist free launcher, traducător, prozator.
Din 1990 a lucrat cîţiva ani la revista de cultură Timpul din Iaşi, parcurgînd calea de la „băiatul care cumpără ţigări” la redactor-şef. A colaborat la mai multe ziare şi reviste din ţară cu articole pe teme politice, culturale, sociale, cu proză şi traduceri. De menţionat că nu a apărut în presă înainte de ’89 decît o singură dată: la Miliţia ne informează pentru că a traversat neregulamentar strada.

2. La cererea unui numeros public redau și partea a doua a dosarului de cadre, însoțit de două (NUMAI DOUĂ!) referințe critice..
Din 1991, la îndemnul patafizicianului Luca Piţu, a început să facă traduceri din limba rusă, ajungînd pînă în prezent la peste 50 de titluri de volume, apărute în edituri de frunte, plus nenumărate broşuri, articole, etc. Cîteva titluri: Povestire despre Antihrist de Vladimir Soloviov, Institutul European, 1991; Filosofia lui Dostoievski de Nikolai Berdiaev, Institutul European, 1992; Apocalipsa timpului nostru, Institutul european, 1994; Sensul istoriei de Nikolai Berdiaev, Polirom, 1996; Iisus Necunoscut de Dmitri Merejkovski, Tehnopress, 1998; Antihristul (studii), Polirom, 2000; Legendarul Nilus, Ed. Elisavaros, 2005; Lev Tolstoi, Hagi-Murad (proză scurtă), Tehnopress, 2005; F.M. Dostoievski, Sfielnica (proză scurtă), Tehnopress, 2006; Spărgătorul de gheaţă de Viktor Suvorov, Polirom, 1994, volum urmat de alte şase ale aceluiaşi autor, apărute tot la Ed. Polirom, etc.
Antologat cu proză în volumul Ozone friendly, Editura T, 2002. În 2005 publică volumul de povestiri Învierea muţilor, editura Tehnopress, carte triplu premiată. În 2012 – vol. Giardinieri. Povestiri vechi și nouă, editura Alfa, Iași, 2012.
Referinţe critice:
„Prin povestirile dv. continuaţi inteligent şi cu farmec o direcţie literară care începe cu snoavele populare şi istorisirile lui Ion Creangă. Inserţiile de actualitate în naraţiunea patriarhal-pitorească sunt de un comic irezistibil (…). Mi-au plăcut şi povestirile în care apar ca personaje Ion Creangă, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu. Nu oricine ar fi reuşit să-i evoce atât de emoţionant jucându-se de-a evocarea, aşa cum faceţi dv. Nu aş ezita să cumpăr din librării o carte care ar cuprinde asemenea texte, chiar şi dacă pentru asta ar trebui să fac un drum până la Iaşi” (Alex Ştefănescu pe blogul său, 1 febr. 2011).
Autorul, mai bine spus povestitorul Moldovei profunde a cărui nouă carte vreau s-o prezint astăzi cititorilor Ziarului de Iaşi şi-a încheiat volumul de proză Giardinieri (Editura ALFA, Iaşi, 2012, al doilea dupăÎnvierea muţilor, 2004) cu un „Curriculum vitae sau dosar de cadre” la persoana a III-a. Un „dosar de cadre” pe care eu unul l-aş fi aşezat la începutul cărţii, aşa, ca un aperitiv care să provoace nu doar poftă de lectură, ci să şi pregătească cititorii pentru registrul în care trebuie citite mai ales povestirile demitizante dedicate unor mari scriitori precum Creangă, Eminescu ori Sadoveanu („Povestiri de la Borta Rece”), astfel încât aceştia, cititorii, mai ales partea mai degrabă supărăcioasă ori de câte ori se „leagă” cineva de pildă de „Poetul Nepereche”, să ştie că n-avem de-a face cu vreun istoric literar lipsit de respect, ci de un povestitor hâtru şi (auto)ironic pe care, am convingerea, l-ar fi gustat chiar şi împricinaţii mari scriitori naţionali mai sus pomeniţi!
Rezumat drastic, iată cu cine avem de-a face: cu cineva născut în 1955 la Tomeşti „într-o familie din mica burghezie rurală (în viziunea altora – din chiaburime)”, cu studii universitare (rusă-română) la Cuza, devenit „căpitan în rezervă, fapt care nu i-a servit la nimic”; căsătorit, autorul „are doi fii, care actualmente lucrează în străinătate”, se declară „familist, monogam, heterosexual”, se consideră o „fire religioasă, credincios ortodox, nepracticant al cultului” cu „orientare anticlericală”, „patriot, elitist, boieros, cosmopolit şi utilizator de Net”. Aflăm că  n-a fost membru (PCR, desigur), că „n-a colaborat cu fosta Securitate, nu a avut disidenţi în familie, în afară de o mătuşă, care a zis: «Bate vântul de la porc», adică de la răsărit”, ceea ce i-ar fi adus necazuri cu Miliţia, dar a scăpat pentru că, de, porcul avea coteţul chiar la răsărit de casa mătuşii!
În fine, trăitorul, scriitorul şi traducătorul neobosit (din rusă – Soloviov, Berdiaev, Merejkovski, Tolstoi, Dostoievski, Harms etc.) de la Tomeşti a devenit după 1990 şi un publicist constant prezent în presa ieşeană (începând cu Timpul anilor ’90), cu menţiunea „că nu a apărut în presă înainte de ’89 decît o singură dată: la Miliţia ne informează pentru că a traversat neregulamentar strada”.
De acum, destui vor fi ştiind de ceva vreme despre cine-i vorba: despre Radu Părpăuţă, desigur, cel care, cum l-a şi ne-a asigurat O. Nimigean încă de la primul volum de proză, „reabilitează bucuria scrisului şi, implicit, adresîndu-se cititorului scăpat de prejudecăţi, bucuria lecturii”. Cuvinte la care subscriu (altfel nu le-aş fi citat, bineînţeles), chiar dacă în calitatea mea de sas şi de ardelean bună parte din lumea povestită de Părpăuţă îmi dă de furcă prin droaia de regionalisme moldoveneşti, care, însă, îşi au fără-ndoială rolul lor bine stabilit în tablourile epice din Moldova profundă, din lumea rurală.
Nu doar că deja pomenitele „Povestiri de la Borta Rece” ar putea mai degrabă trezi interesul elevilor de liceu pentru un Eminescu sau un Sadoveanu decât prezentările la flaşnetă făcute îndeobşte de mulţi profesori de română, ci proze scurte precum „Limba română nu este ca o duminică” ori „Istoria unui cal” s-ar potrivi şi ele de minune pentru o discuţie despre clişeele limbii de lemn şi… limba română (ca atare şi ca materie de studiu) ori despre comunism. Pentru că „Istoria unui cal” chiar este o pildă pe cât de bine spusă, pe tot atât de potrivită pentru a pricepe ce-i ăla comunism: „Ca Viorica, iapa lui Moş Ion, nu mai era alt cal în sat.” Până ce-i luat calul la colhoz. După nişte ani, moş Ion primeşte înapoi iapa. „Viorica era slabă numai piele şi os, avea rosături şi răni pe spinarea costelivă. (…) «Nu contează – zicea mătuşa – o facem noi la loc». Moş Ion însă a apucat-o pe Viorica de frâu şi a strigat deodată la ea: «Iha!» Calul a sărit doi paşi înapoi şi s-a oprit, lăsând capul ascultător în jos.” După alte câteva „Iha”-uri, moş Ion trage concluzia: „Nu se mai face la loc. (…) |sta nu e calul meu.” „«Cum, măi nebunule! E Viorica noastră!» se înfurie mătuşa. «Nu, nu mai e cal, e vacă. Au stricat calul, zice moş Ion. Nu vezi, nu mai e mîndru, e supus ca o vacă».”
În ce mă priveşte, regret doar faptul că volumul Giardinieri n-a fost redactat mai cu atenţie şi structurat niţel altfel, adică aşa, mai cronologic, de la poveştile brodate pe lângă alde Vrâncioaia sau Eminescu şi Creangă până la prezentul românilor ajunşi giardinieri (gunoieri, adică) prin Italia: ar fi rezultat un fel de istorie (incompletă, desigur) a Moldovei în proză. În rest, de la Radu Părpăuţă aştept de acum romanul Moldovei profunde.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist.