Octombrie, prima însemnare… Mereu am iubit luna asta, mereu am iubit zilele însorite de octombrie și mereu le-am urât pe cele ploioase. Cad frunze. E răcoare. Viața asta curge iute. Lunile de vară au trecut repede, bacul a trecut repede, parcă ieri eram ușor amețit la final de liceu. Trec prea repede zilele, jur! Trăim într-o lume confuză și agitată în care fiecare caută liniștea cum poate mai bine.
Azi a fost o zi ciudată, în finalul căreia am rămas cu o pură senzație de silă. Azi nu s-a întâmplat nimic special, doar c-am început să pășesc timid pe holurile facultății. Azi a fost o zi în care m-am simțit departe de locul în care stăteam confortabil. Mă chinui să scap de starea asta și de aceea încerc terapia prin scris.
Au început schimbările și asta e bine. Am pășit pe noi cărări și asta e și mai bine.
Am 18 ani și credeam că până acum o să știu tot ce era de știut în legătură cu viața. M-am trezit că nu-i așa, că tot timpul apar surprize. Am 18 ani, stai… aproape 19 și trăiesc o mulțumire sufletească în sensul că am dat tot ce am avut mai mult și mai bun în fiecare lucru făcut.
Sunt cine sunt, dar încotro mă îndrept?
Scriu, ascult muzică și o trăiesc, mă plimb, văd, visez, iubesc, cunosc și cu mintea trasez ușor traiectoria vieții. De când mă știu am căutat linia dreaptă, dar viața e plină de curbe și întorsături, de văi adânci și de locuri ciudate. N-am vrut niciodată să trăiesc povestea aceea de film, am trăit povestea mea, cu bune și rele. Am fost mereu într-un război cu răul și într-o căutare de mai mult. Inima m-a dus mereu către cei primitori și mi-am format câteva prietenii bune. Mă atașez repede de oameni și mă îndrăgostesc la fel de repede.
La vârsta asta mă simt mai bun, mai matur, mai stabil. Și, cine sunt eu? Să-mi spună ceilalți pentru că în ochii lor îmi văd reflexia. Sunt amalgamul dorințelor mele ori sângele care îmi curge prin vene?
Mă uit la oamenii pe care-i admir și mi-e teamă să nu-i dezamăgesc. Am fost cuminte și am vrut mereu ca ceilalți din jurul meu să fie bine, nu contează dacă erau cunoscuți sau necunoscuți. Mă sperie în continuare fiecare decizie pe care trebuie să o iau. Am învățat să nu aștept salvarea de la ceilalți. Ei nu au poțiuni magice, nu sunt super-eroi, sunt la fel de confuzi ca mine. Mă arunc în viață plin de curaj și mă recuperez cum pot eu atunci când fac cunoștință cu dramele obișnuite ale vieții.
Sper și sunt optimist. Am început să schimb macazul și să fac parte din cei care merg prin viață cu un scop precis și care privesc fericiți spre viitor. Îmi pun bazele. Mă definesc. Prind rădăcini mult mai adânci. Poate că acum o să văd ce pot și cine sunt.
Mă simt ciudat uneori când mă gândesc la mine. Am câteodată senzația că nu știu cine sunt, ce fac, ce vreau și în ce fel. Alteori mă simt bine, de parcă mi-aș fi găsit definiția cea bună.
Rătăcesc… și-n rătăcirea asta dau de oameni de care nu îmi mai e teamă. I-am găsit și aici, la CULTURA DE SÂMBĂTĂ… Numesc asta iubire. Și cu ea rulez prin viață.
Facebook
WhatsApp
TikTok
