Trăim cu senzația că avem timp să ne reglăm conturile cu oamenii. Nu avem destul timp să-i vizităm sau să-i sunăm în zilele importante, dar știm că există acolo undeva și asta ne face să ne simțim bine, confortabili în fuga noastră zilnică.
Apoi oamenii dispar de pe pământ. Pur și simplu, dintr-un moment ei nu mai sunt. Atunci ne dăm seama ce contribuție au avut, ne dăm seama cât de prezenți erau în viața noastră, abia atunci realizăm că ne e dor de ei, că îi iubim cu adevărat, că ne sunt foarte dragi. Dar nu mai e timp… Nu ne rămâne decăt amintirea lor sau să ne imaginăm cum ar fi decurs viața cu ei alături.
Există povești cu final fericit, dar există rar și trec neobservate pentru că finalurile fericite sunt intuitive și par banale pentru majoritatea oamenilor. Acum căteva săptămâni am asistat la o poveste cu final tragic. Am pus haină neagră și amar în suflet și-n zâmbet și am pornit să-mi iau rămas bun pe un drum parcă imposibil de parcurs.
Și au curs lacrimi de teamă, de dor, de ciudă și de durere. Fiecare stă pe lumea asta în pătrățica lui și își duce povestea, mai bine sau mai greu și luptă din tot sufletul. Suntem atârnați deasupra haosului de un firișor de iarbă gata să cedeze. Și alergăm agitați ca să ne câștigăm existența și ca să luptăm eroic pentru cei dragi nouă, să punem bazele altor vieți.
În viață nu există învinși și nici învingători supremi. Există doar soldați care cad cu onoare maximă pe fronturile amare ale vieții și care lasă prin dispariția lor goluri și lipsuri cu greu suportabile. Oare unde merg eroii care pleacă de lângă noi? Există un rai al lor? Cât de mult doare să pleci din lume?
Sunt genul de om care se gândește mai mereu la sensul vieții și la plecare. Cumva, frecușul ăsta cu viața mă distruge emoțional și fizic. Toată lumea așteaptă să se ducă la un moment dat și să se trezească amorțiți într-un loc rece și dubios.
Eu, poate ca și alții, am pierdut o persoană dragă și n-am știut până astăzi căt o să-mi lipsească. Am avut o stare ciudată și îmi era peste măsură să cred ceea ce văd.
Nu știu cum a făcut, dar EL a avut întotdeauna o vorbă bună pentru mine și ceilalți. În ciuda întunericului din oameni EL a văzut lumina, a pus accent pe binele oamenilor. Și a ajuns să-i iubească sincer pe ceilalți, detașat de persoana lui, fără să se gândească la el și la nevoile sale. I-am mulțumit că m-a iubit nespus, că mi-a fost aproape, că mi-a bandajat rănile, uneori neglijându-se pe sine și ascunzându-și durerea față de privirea mea.
Scriu ca să îmi reamintesc căt de minunat era, cât de priceput era la oameni, la a aduce zâmbete și voie bună, la logică și la calcule, la răbdarea pe care a avut-o cu mine și cu tâmpeniile mele. Scriu ca să-i mulțumesc din toată inima. Scriu ca să se cutremure universul pentru EL și sufletul lui. Întotdeauna, privindu-l, știindu-l, am avut certitudinea că o să-mi găsesc liniștea și îl priveam cu blândețe și cu drag în suflet și îi respectam vorbele și faptele în ciuda relelor făcute în viață.
Punem pași după pași în viață și adăugăm povești noi cu fiecare secundă scursă. Privim lumea și necunoscutul până când ni se închid toate ușile și atunci ne retragem cuminți și cunoaștem frica. Apoi așteptăm ca timpul să ne desfrunzească sufletul și să ne poarte lin de aici atunci când nu mai avem verde în suflet și în corp.
Rămâne întrebarea poetului: unde sunt cei care nu mai sunt?
ALEXANDRU MARIUS DINCĂ este elev în clasa a XII-a D, la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște și e tot mai aproape de BAC 2014…
Facebook
WhatsApp
TikTok
