Toată lumea are dreptul la liniște. Fie că ea vine după o zi grea, după școală, după un drum agitat, fie că nu vine niciodată și rămâne la stadiul de iluzie. Prețul plătit poate fi prea mare: agitație, singurătate, angoasă, strigăte nebune. Dar toate merită încercate, chiar și nebunia.
Nu am enumerat frici, deși poate că ele viețuiesc în mine, în mintea mea adolescentină. Uneori nu pot să scap de ele, în niciun fel. Devin intense, apar, apoi dispar rapid sau se întorc aparent în unele momente. Și există momente când mă izbesc de zidul meu plin de frici și de griji. Nu știu de unde vine frica, nu știu care e natura ei reală și nu știu cum poate să-mi devieze traiectoria mea cuminte prin viață. Știu doar că există frica, dar nu știu cum să o definesc cu adevărat. Și sunt frici peste tot. Uneori sunt suficient de tare ca să le înfrâng, alteori sunt un actor bun și mă prefac extrem de bine, mă prefac că nu există ceva ce poate să mă atace. Uneori mi-e bine, alteori mă doboară.
Mă uit la multe filme, la alte vieți de oameni, la filmele altora și vreau să fie ale mele. Ideile mele, sentimentele mele… Vreau să fac parte din acele jocuri și să fiu eu actorul principal. Să fiu exact așa cum sunt eu cu adevărat.
Am nevoie de oameni pe care să-i înțeleg și să-i admir și care să mă admire, să se obișnuiască și cu natura mea. Acei oameni cu care să vorbesc toate drăciile de pe pământ, pe care să-i iubesc simplu și care să mă iubească simplu. Zic și eu…
Nu cred că vreau o liniște în doi. E aiurea atâta timp cât în mine zace acel sentiment puternic care mă face să mă relaxez evadând din lume, din privirea altora, atâta timp cât în mine zace acel strigăt de nebunie.
Scriu și-mi place la nebunie. Scriu la fel cum sunt. Dual. Sinusoidal. Agitat uneori. Cu umor și ironie. Cu sarcasmul acela dulce. Scriu rar pentru că nu am timp sau pentru că atunci mă apucă. Nu mi-am impus un program care să conducă acest lucru, deși iubesc controlul sau poate că am unele nebunii legate de tema asta a controlului. Scriu cum pot, când pot, ce pot și când îmi vine cheful. Simplu.
Caut relaxarea aceea simplă, adolescentină, aia care mă face să uit de tot, aia care vine natural la unele persoane. Caut genul acela de relaxare care îmi permite să las viața să ruleze așa cum vrea ea și în care eu să nu intervin. Aia când iei lucrurile așa cum vin, le trăiești și le lași să se ducă. Relaxarea asta e faină și încerc să mă atașez de dânsa.
Nu accept nimic de la alții, eu creez esențialul din viața mea. Doar că, de-a lungul vieții, acest esențial s-a împărțit către ceilalți și nu a fost dedicat mie în mare parte. Și m-am lăudat că mă întorc la mine, dar, în cele din urmă, am ajuns împrăștiat în viața altora. Trist… sau nu.
La mine terapia bună se face prin muzică. Există unele melodii, unele versuri care descriu exact starea ta și care te fac să te relaxezi și să te agăți ușor și inconștient de alte timpuri mai bune, mai luminate. Muzica face sufletul să vibreze, mintea să lucreze și inima să se zbată. Muzica te apropie de ceilalți și tot ea te ajută să te distanțezi. Natura e o melodie faină. Viața la fel, doar că trebuie să fi pe tonalitatea potrivită.
Apoi mai e somnul. Și dorm. Dorm ca să uit că te-am iubit cu adevărat vreodată. Și rămân sentimentele. Și praf de stele pe urmele mele. Rămân pierdut în alte constelații. Rămân poezii nerecitate. Rămân cuvinte goale și boli ale sufletului.
E „nasol”, e rău când nu mai rămân nici două fire de praf în urma pasiunii. Vreau să am liniște, la asta visez, la armonia dulce. Nu vreau o lume care să mă sufoce. Vreau verde în suflet.
După tot ce a fost afară, au înmugurit copacii, a venit soarele, căldura. Va veni vara și marea, va trece bacul nesuferit și toată agitația. Vor veni momente noi, dulci și picante, vor veni vieți peste vieți în care sper că ne vom intersecta, cândva…
Azi am relizat că mi s-au îndeplinit dorințele în mare parte și nu vreau mai mult pentru că sunt mulțumit cu ceea ce am în prezent. Mulțumesc !
Până una-alta, sunt cuminte în mintea mea, în sufletul meu și așa o să rămân pentru că am gânduri bune.
ALEXANDRU MARIUS DINCĂ este elev în clasa a XII-a D, la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște și e tot mai aproape de BAC 2014…
Facebook
WhatsApp
TikTok
Juniorule de Carabella, aceleaşi constatări şi îndemnuri făcute colegei tale din clasa a X-a ţi se cuvin, ti se potrivesc în egală măsură. Spui că vrei linişte şi-o dulce armonie, o lume care să nu te sufoce şi un suflet veşnic verde? Frumos spus, chiar dacă puţin cam edulcorat şi semănătorist, dar pregăteşte-te ca viaţa să te vindece de iluzii iar literatura şi scrisul să te mântuiască şi să prefacă capcanele şi aluviunile existenţiale în izbânzi! Baftă la BAC!