JUNIORI DE CARABELLA – Daria STEMATE: Să ne jucăm

De-ar fi, dar nu-i…

Uite cum mă-ntorc. Mă-ntorc încet, aproape dezmembrată; aproape împrăștiată pe cer. Îi spun cer și nu e! E vid – e gol și nu e plin. E gol și nu e nimic și nimic nu văd sau simt. Ba simt, e frică sau admirație… e imens!

Și e negru. Suficient de negru ca să nu mai știu de am închis ochii; dar și dacă i-aș închide aș vedea mai multe! L-aș vedea așa cum mi l-am imaginat: într-adevăr mare, dar colcăind de steluțe mici și drăgălașe care-mi zâmbesc. Toate norocoase. Mi-ar fi plăcut să văd o Lună   pe-aici pe undeva; așa ca un fotoliu confortabil de cinema – să stau și să urmăresc filmul vieții cum se desfășoară pe planeta ’ceea: albastră, cultivată, aproape primitoare.

Dar nu, aici e doar smoală. Din când în când mai clipește o luminiță, ca de lumânare; apoi se stinge și eu tot suspendată sunt și tot singură. Tot fără să fi văzut visul măcar cu pleoapele ce se închid strâns de durere.

Doare nimicul ăsta!

Unde sunt ființele controversate, parcă lipicioase și verzi sau navele supra – dotate sau.. sau..? Unde e acel tot de care obișnuiam să învăț la geografie; acel tot pe care-l vedeam în poze, frumos colorat și atât de lăudat de scriitori – mincinoșii! Unde e Cosmosul? Acel Cosmos…

Și îl simt că e aici. Știu că e aici fără să văd ceva din măreția lui; sunt sigură că îl ating. Chiar acum; îl ating cu fiecare particulă din mine și cu fiecare por care nu mai respiră. Nu are ce! Aici e doar aerul și lipsa lui; zac amândoi în neștire și zac proști pe fondul negru decorat fără gust.

Doar zac.

Încerc a mișca o mână, un deget, un milimetru din mine, care să-mi dovedească că mai trăiesc. Nu mai trăiesc. E doar moarte și nimic și începe iar să doară nimicul.

Poate l-am visat prea mult. Poate l-am povestit prea mult pentru foile mele albe de hârtie; și poate nici ele nu m-au crezut. Eu vedeam un decor – ca de teatru. Planete agățate frumos una în spatele celeilalte, conectate între ele de desene abstracte de lumini; lumini multe mai vedeam eu. Parcă era și puțin negru pe fundal, cât să se înțeleagă despre ce vorbesc; dar compensam cu un soare uriaș ce trona în colțul foii colorat în culori cerate. Acum că mă gândesc la asta, am începu să amețesc. Ba nu…

Am amețit.  Am amețit din nimic și continui s-o fac: să mă-nvârt în spirală și-n vârtejuri,      să-mi strâng pumnii, să-mi înroșesc obrajii și să deschid ochii: verde sau pământiu uscat și albastru – ceva! O minge ovală și singură, dar parcă prea mică. Puțin dezorientată…

Și totuși acum, începe să fie totul – acel tot pe care-l așteptam…

DARIA STEMATE e o fată frumoasă și delicată, stă în prima bancă, e în clasa a  X-a, la CARABELLA…