Aceasta nu e o cronică teatrală… Sunt numai gândurile unui iubitor de teatru și de Târgoviște. Așadar, HAMLET la Teatrul „Tony BULANDRA”, din Târgoviște, în regia și adaptarea scenică a lui Kemal BAȘAR, coregrafia Hugo WOLFF, muzica originală Can ATILLA… Dincolo de poezie, scrie în programul spectacolului, SHAKESPEARE este un fin observator al condiției umane, iar montarea regizorului turc a urmat această idee și propune un eveniment într-un spațiu vast, încărcat de semnificație. Regizorul a dorit o valorificare și reinventare a spațiului medieval de la Curtea Domnească, din Târgoviște și, se mai afirmă, propune spectatorilor un itinerariu care deschide o perspectivă nouă asupra ruinelor de la Curtea Domnească.
Am intrat în noaptea de toamnă cu nostalgia tinereții mele, cu amintirea BULANDREI bucureștene, cu memoria întreagă a HAMLETULUI lui Ion CARAMITRU, Dan GRIGORE și Alexandru TOCILESCU. Eram deja profesor în Târgoviște atunci când, într-o noapte de ianuarie, am văzut maratonul de la Grădina Icoanei. Doamna de la casa de bilete nu mă uitase ( ca student, nu cred că am pierdut ceva din montările uriașe ale BULANDREI), mi-a dat un bilet de cinci lei, am înțepenit pe o scară până dincolo de miezul nopții, vrăjit, uimit, nedumerit și, mai ales, fericit… În viziunea lui TOCILESCU, modernitatea nu excludea cultul formei, în montarea în care Dan GRIGORE cânta la pian pe scenă. În spectacolul pe care comuniştii au încercat să-l cenzureze, regina Gertrude era Ileana PREDESCU, Mariana BURUIANĂ o juca pe Ofelia, iar Marcel IUREȘ, pe Horaţio. „Pentru Ion Caramitru, acest rol este un moment de vârf al carierei. Febrilitatea interioară a personajului este cea a unui mare revoltat, manifestarea exterioară a unui înţelept, care evaluează lucid raporturile dintre el şi lume, fără să-i poată ignora ascendentul. Agresivitatea acesteia nu-l doboară, ci îl întristează. Nu ştie să urască. Dar ştie foarte bine să dispreţuiască”, nota Dumitru Chirilă în revista „Familia” din 1986.
Ion CARAMITRU a avut un imens succes, piesa s-a jucat timp de șapte ani, iar propaganda comunistă nu a fost deloc încântată. Spectacolul „Hamlet” a fost un puternic protest la adresa sistemului. S-a montat piesa integrală, iar debutul a fost in noiembrie ‘85, intr-o perioadă în care nu exista căldură în sălile de teatru, din motivul economiilor lui Ceaușescu. Piesa se juca practic la zero grade, iar sala era arhiplină. Îmi amintesc atât de bine… Se lipise cojocul meu gros de umeri, o căldură uimitoare se răspândea din aburii reci care învăluiseră replicile actorilor. Organele comuniste au vrut să interzică spectacolul, spune Ion CARAMITRU, dar am reușit să-l jucăm după negocieri ratate, apoi lupta cu cenzura, urmată de amenințări. Le-am spus că ne vom supune cenzurii, dar vom face un scandal imens, să se afle și în afară că în România este interzis Shakespeare și Hamlet..
Cu astfel de amintiri am intrat în Curtea Domnească, miercuri, 10 septembrie, spre ora 20… Ce mai poți să spui nou despre „Hamlet”, după ce a fost trecut prin atâtea interpretări, după ce a fost montat în atâtea feluri și pe atâtea scene, înăuntrul teatrului și afară din el? Cu privirea spre Turnul Chindiei, luminat ca înaintea unei bătălii, singura întrebare pe care o aveam era: de ce să mai montezi „Hamlet”, dacă n-ai nimic nou de spus cu el? Știam de multă vreme că a merge să vezi „Hamlet” este o provocare la care nu ai cum să nu răspunzi afirmativ în clipa în care o primeşti… Fiecare epocă pare că simte nevoia unui „Hamlet” al ei, care să pună întrebări la care, poate, nu va căpăta niciodată răspunsuri. Şi parcă fiecare epocă le reformulează, căutându-şi propria identitate, afirma Liviu CIULEI într-un interviu.
Și cum a fost aici, la mine acasă? Cred că pot să spun, un spectacol modern, plin de energie şi forţă, cu multe momente de scrimă scenică… Este vorba, desigur, de „Hamletul“ lui Kemal BAȘAR, și nu de „Hamletul“ lui Shakespeare, iar regizorul și-a asumat acest lucru. Povestea lui Hamlet este dureros de frumoasă pentru că vorbeşte despre un om care se ridică de unul singur împotriva unei lumi. Ce vrea tânărul prinț? Să schimbe această lume şi să-i facă pe ceilalţi să vadă iubirea. E învins, pentru că este om, de aceea se frânge la final, se prăbuşeşte, e un om frânt, dar nu înfrânt. Povestea lui supravieţuieşte de atâta timp, încât puţini sunt cei care nu au auzit de Hamlet. Un filosof contemporan se întreba cât de necesar este un om asemenea lui Hamlet? Indispensabil, ne-a răspuns, cu armele lui, regizorul turc, care asediază ruinele domnești ale Târgoviștei. Greşelile îl umanizează pe Hamlet, ne fac să-l iubim şi să-l înţelegem. De fapt, mai afirma filosoful meu, cred că dacă Shakespeare ar fi spus povestea altfel, nimic nu ar fi rămas în memoria lumii. Suntem oameni cu toţii, cu toţii învăţăm din greşelile pe care le facem. Hamlet este o piesă despre greşeală. Despre om…
Mă uit în jurul meu, spectatorii sunt foarte tineri, recunosc o mulțime dintre foștii mei elevi și îmi amintesc, cu drag, că am reușit în urmă cu mai mulți ani să fac și eu ceva pentru „formarea” acestui public de teatru din orașul meu. Pot să-i spun simplu: Teatrul lui RANIN… Vremurile şi-au ieşit din minţi, e una dintre replicile celebre din opera lui Shakespeare. Așa se pare și aici, în noaptea de septembrie. Viziunile regizorale au evoluat în teatrul actual, de la Hamletul romantizat la un tânăr fie aflat în căutarea identităţii şi a locului său în familie şi în societate, fie plasat la graniţa fragilă dintre normal şi patologic, freudizat, trecând prin variantele în care prinţul plănuieşte cu luciditate răzbunarea tatălui, devine agent al nefiinţei ori în care curtea regală e echivalentul despotismului etc. „Hamletul târgoviștean” ( jucat de Bogdan FARCAȘ ) e masiv și fragil în egală măsură, pare puternic, dar se frânge în spatele vorbelor. De altfel, cred eu, orice spectacol ( ca și acesta despre care povestesc) poate să fie răscolitor, cu valoare testamentară, despre seismele şi nebunia lumii noastre, un discurs artistic tensionat în care întrebările „hamletiene” sunt înfăţişate cu forța unui prezent apăsător.
Nu știu câți dintre spectatorii tineri din jurul meu au mai văzut un alt HAMLET, dar scena mare a unei nopți de toamnă palidă părea să aibă un efect electrizant. La fel, căldura mâinii Reginei, privirea de pe altă lume a Ofeliei…. Din păcate, însă, această stare cu totul specială de transă a publicului s-a dovedit imposibil de susţinut de-a lungul întregului spectacol. Sentimentul este că vezi un decupaj de film, că tu, spectatorul, te miști în multe locuri ( ceea ce se și întâmplă pe parcursul montării de la Târgoviște), dat tăietura scenelor nu mai e foarte precisă, energia nebunească construită în jurul lui Hamlet are și momente de cădere, reconstruite apoi inegal. Cu toate aceste incoerențe și fragmentări, „nebunia cu socoteală” a prinţului de la Elsinore a continuat să fie elementul central al spectacolului. E, fără îndoială, o citire modernă a unui text clasic, o propunere construită după grila esteticii contemporane, iar regia este un act de interpretare a unui text, de reinterpretare a unui suport dramatic, şi nu de reprezentare.
Spațiul uriaș al Curții Domnești face ca vizualitatea să fie dominatoare, universul scenic fiind unul al imaginilor. Regizorul, ca și coregraful, se joacă cu perspectivele, le constrâng, le deschid, le răstoarnă, le prelungesc. Iniţial eşti zăpăcit, dar intri rapid în joc, devii dependent de acest ludic imagistic, în care iconografia pune stăpânire pe percepţia ta. Fragmentarul montării se dizolvă într-o lume plină de amăgiri şi confuzii. E nematurizat, așa pare, ca și eroul principal, Hamlet, care resimte acut lipsa tatălui ca element esenţial al masculinităţii spre care tinde. Ce caută el în această lume bolnavă, e adevărat ceea ce i se întâmplă, care e rostul său într-o lume fracturată? Acestea sunt, de fapt, interogațiile cu valoare ontologică din semnificațiile celebrului „a fi sau a nu fi”. „Hamletul târgoviștean” le pune, uneori, în paranteză, se simte fractura poveștii, efectele o iau puțin înaintea istoriei…
Actorii… Ofelia, adică Lăcrămioara BRADOSCHI… E gest, e cântec, e copilărire, erotism înfrânat, un amestec sofisticat de realism tactil si expresionism aproape grafic… Unele dintre acestea se pierd prin spațiile greu de stăpânit ale Curții Domnești. Polonius, adică Ioan HAIDUIC… E aici construit în contrapunct comic (cu minuscule tuşe de grotesc), actorul e cunoscut, dar pare obosit, ai senzația că a uitat replicile, e și el apăsat de spațiile prin care se mișcă, din înălțimea Turnului Chindiei, până în catacombele Palatului Domnesc… Gertrude, adică Mihaela TROFIMOV… Îşi desface eroina la vedere, trecând de la beţia erotic-dezabuzată la uimiri perplexe, viclenii incontrolabile, autoapărări dintr-o sprânceană, confuzii dureroase şi muţenii de oţel.. Hamlet, adică Bogdan FARCAȘ… Nu mai este un adolescent, el creşte, se schimbă pe măsură ce povestea înaintează. Ce ştie lumea despre neliniştile sufletului lui Hamlet sau despre flăcările ce-l mistuie de dorul tatălui? Nu poţi să nu rămâi uluit de legătura de dincolo de gând dintre fiu şi mamă, de durerea pe care Hamlet o trăiește pur şi simplu, de suferinţa lui ce ajunge până la tine. Acest Hamlet al lui Bogdan FARCAȘ are zone de mister, are tresăriri ciudate și derutante. Neliniştit acest Hamlet, veşnic în răfuială cu sine însuşi şi cu cei din jur… O creaţie, totuși, inegală, actorul e apăsat de ceea ce ar fi putut să fie rolul vieții lui. Poate altădată…
Și bijuteria serii, nu am alt cuvânt… Groparul, adică Corneliu JIPA… „Vai, sărmane Yorick! L-am cunoscut, Horaţio. Era un om plin de haz şi de o minunată fantezie. De mii de ori m-a dus în cârcă şi acum cât mi se îngrozeşte mintea! Îmi vine rău. Aci se deschideau buzele, pe care le-am sărutat de atâtea ori. Unde-ţi sunt poznele? Tumbele? Cântecele? Sclipirile acelea de veselie, care stârneau hohote la masă? N-a mai rămas nici una, ca să-şi râdă de strâmbătura ta de-acum? Stai cu fălcile încleştate?”, se întreabă Hamlet în cunoscutul monolog din cimitirul în care Ofelia va fi adusă curând. Și urmează cele câteva minute de vrajă, pentru că JIPA îl interpretează strălucit pe Groparul ce l-a dezgropat pe Yorick, bufonul regelui, tatăl lui Hamlet, ca să-i facă loc în cimitir Ofeliei. Deşi în jurul său totul este putred (doar acţiunea se petrece in Danemarca, nu?), Corneliu JIPA rostește cuvintele cu omenie, cu o lumină aparte, care nu lasă loc îndoielilor. Reuşeşte prin capacitatea sa de înţelegere a vieţii să respire în singurul loc în care alţii nu păşesc în întreaga viaţă, uneori. Chiar dacă alege să se sprijine de sticla sa cu tărie și pe groapa metalică din Curtea DOMNEASCĂ, Groparul este cel care-i dă şansa lui Hamlet să-şi rostească celebrul monolog asupra vieţii şi a naturii umane. Fără Gropar, Hamlet nu ar fi reuşit să dea răspunsuri întrebărilor sale. Fără Gropar, nimic nu s-ar fi dus la bun sfârşit, ceea ce înseamnă atât de mult. Și, iertați de vorbă mare, fără JIPA și cele câteva minute ale sale, seara de toamnă ar fi pierdut câte ceva, în întunericul coborât peste spectatorii înfrigurați.
În final, o acoladă în gândurile mele de spectator, fericit de tot ceea ce am putut să văd, cum spuneam, aici, la mine acasă… Povestea lui Hamlet nu poate să fie niciodată una veselă, dar povestea unui spectacol care ar putea să fie o producție de interes a stagiunii e tot ce rămâne. E foarte sigur că Mihai Constantin RANIN ne mai pregătește și alte surprize. Numai să fie lăsat…
Facebook
WhatsApp
TikTok
