La anii orelor de pian, sonatele beethoveniene mă încîntau prin, mai cu seamă, părţile lor allegre, prest(issim)e, con fuoco: prin, deci, eroica furoare, irezistibilul lor pathos; pentru ca, după, să-mi descopăr, sub altă climă sufletească, dar şi printr-un declin de formă (eu nefiind profesionist), o tot mai netă înclinaţie spre ceea ce, cu un vocabul al răposatelor retorici, ţine, într-însele, de ethos. Mă gîndesc la părţile lor lente (şi, în principiu, mijlocii), în largo, în andante, în adagio, — pe care, tactic cel puţin, le prefera maestrul însuşi, cînd, într-un cerc de melomani, avea de oferit o mostră, o „Kostprobe” a propriei muzici. Or, omologul latinesc al ethos-ului fiind amor, nu cred că-l expropriez pe Barthes, dând numele de amoureux discursului acestor părţi, — exempte pe de-a-ntregul, totuşi, de ceea ce E. M. Cioran (ce, refuzîndu-i dramatismul şi, implicit, un sens cathartic, reduce muzica, pesemne, la sedaţiune sau narcoză) nu uită să incrimineze la Beethoven, în opoziţie cu (se putea altminteri?) Bach, ca „frenezie”, „crampă a voinţei”, „pseudo-titanism” sau „declamaţie”. Nimic mai liber de grimase şi icnete, mai nespasmodic ; nimic mai liber de umori, adică, pur şi simplu, liber; nimic mai pur, nimic mai simplu, nimic mai sincer şi spontan (pînă la a ne da impresia unui perpetuu improptu!); nimic, în fine, mai puternic (în ciuda unei duioşii, a unei Sehnsucht nesfîrşite, — majore, însă, şi virile) decît aceste invocaţii de dragoste fără obiect… Din partitura cărora, de altfel, prescripţii precum sehnsuchtvoll, teneramente („tendrement”), con amabilità (tradus prin „sanft”) sau con amore, nu lipsesc, — culminînd, în marele adagio al capodoperei „fur das Hammer-Klavier”, printr-un con molto sentimento. Altminteri, sentimentalismul (în cea mai nobilă accepţie) fiindu-le consubstanţial, muzicalmente imanent, nu subtitrările acestea au să ni-l facă perceptibil. — Nu aici, însă, vream s-ajung; dar la aceea că o seamă din amintitele părţi calme pretind, prin însuşi timbrul lor, prin tonul grav şi cald, „lemnos”, un pian (să-i spunem:) „cellizat”; ba, poate, că şi quasi viola: o violă, evident, d’amore, — una, adică, de mai ample (şi mai cordiale) rezonanţe. Iar ceea ce, în cazul ei, se obţinea printr-un adaos de corzi metalice submise, e realizabil, la clavir, fie prin, cred, un vag cutremur al degetelor oscilante, fie printr-un tuşeu razant (nu, totuşi, brusc, ci lunecos), în(spre) adîncul claviaturii. E drept că un atare joc ne dă un tempo mai zăbavnic, — răscumpărat, însă, de valuri mai largi, de mai prelungi ecouri… Şi merită făcută încercarea cu una, baremi, din aceste părţi de mijloc, în speţă cu cantabilul adagio al Sonatei op. 13, în do minor, „Pathetica” adică, — numele căreia, al uneia ce împleteşte dolce-le ethic cu sublimul pathos, l-am scris, în titlu, după cum se vede.
–––––––––––
236 E vorba de E.M. Cioran – cf. Syllogismes de l’amertume, p. 146, s. a.: „Point de musique véritable qui ne nous fasse palper le tepms.”
237 Căci, din păcate, partitura Polonezei în fa diez minor, op. 44, conţinând unele pasaje similare, nu mi-e, acum când o aud, dar nu o văd, la îndemână.
238 Ghilimetarea unora din termeni ar fi, pesemne, oportună, – fie şi dacă, îndeobşte, eu nu vorbesc la figurat.
239 Cf. Hans Schmidt, Werke für Klawier, Hanover, 1970.
240 Cf. Précis de décomposition, Paris, 1986, pp. 215-216. – Cf. şi „silogismul amărăciunii” următo(a)r(e): „Beethoven a vicié la musique: il y a introduit les sautes d’humeur, il y a laissé entrer la colère.” (Syllogismes…, p. 141, s. a.) – Ceea ce poate fi întocmai; numai că, fără s-o „viţieze”, preclasicii – între aceştia, unu-i Domenico Scarlatti, clavecinist anticipând, precât se pare, (forte)piano! – „introduseseră într-însa, prin treceri fără preaviz de la pian(issim)o la forte (ca şi, desigur, viceversa), dacă nu chiar „les sautes d’humeur”, pe cele, totuşi, „de rumeur”!
241 Cf. şi, în vederea unui surplus de credit, Hans Schmidt (ibid.): „In ihnen [e vorba de adagio-uri, n. m.] hatte sich vielleicht noch etwas von dem ruhigen getragenen Orgelton seiner Jugendjahre erhalten.” – Vârstnicul Beethoven, de altfel, revine tot mai insistent, în ultimele lui sonate, la fugă, la „Die Kunst der Fuge”.
242 Cf. cea dintâi „didascalie” (bilingvă) – ca, la Beethoven, atâtea – din Sonata op. 110, nr. 31, în la bemol major.
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
