În memoria doamnei profesoare LUXANDRA MEZEY
Acest semn întârziat. Această primă stare. Le las aici în aceste cuvinte, în această poveste despre durerea amintirii delicatei fiinţe ce mi-a fost profesor, prieten, dirigă.
Acestea toate le las aici, sufletul meu adică. Împreună cu respectul datorat, respect ce tot doamna Mezey cu graţie mi l-a revelat. Cuvinte fără cusur trebuiau folosite în prezenţa ei elegantă, odihnitoare ca norii, ca respiraţia, ca ,,pulsul viselor frumoase”. În prezenţa vocii şi a gesturilor frumoasei mele dirigi puteam fi chiar fericit pentru toate clipele de linişte şi eleganţă ce erau făcute să lucreze împreună să colaboreze în permanenţă la ore sau în afara lor.
În vacanţe o vizitam, ca din întâmplare de fiecare dată, numai de dragul de a-i duce flori pe care le iubea pasional şi nimic nu era mai frumos decât expresia ochilor ei mari şi întotdeauna frumos încondeiaţi. Un impas melancolic din care ies ca de obicei tot cu ajutorul cuvintelor, al cuvintelor care încearcă să îmbogăţească, să amplifice imaginea aproape pierdută dar nu uitată a iubitei doamne diriginte.
„De fiecare dată când pui un cuvânt undeva, nu trebuie să speri, trebuie să ştii că ai făcut o faptă bună! Să nu te laşi, să mergi aşa mai departe!”. Aşa era nota scrisă din finalul unei lucrări de control. Cuvinte prin care de fiecare dată (re)trăiesc bucuria şi disperarea scrisului, deloc indiferent la ce vor să spună, care mă ajută să sper ştiind că de fiecare dată sunt tot pe drumul bun.
Dragă doamnă Luxandra Mezey, dragă doamnă dirigintă, să ştiţi că aceeaşi şi aceeaşi nemulţumire, tristeţe, mă ţine ghemuit lângă acelaşi de netrecut perete prin care îmi spuneaţi că trebuie să văd şi toate acestea mă fac să aud sunete ce se sfărâmă cu zgomot de cealaltă parte. O amânare, încă una, ori subterfugii graţioase ce sapă tunele în amintirea mea, în poza de grup cu mâna dumneavoastră protectoare lângă mâna mea…
Cu dragoste, al dumneavoastră fost elev…
Facebook
WhatsApp
TikTok
