,,…Doamne-mparte la pomană
Sufletu-mi întru risipă
Și-l atinge în dojană
Cu a crinului aripă…”
(Adrian Pancu)
Am văzut cum se naște un copil. Un copil adevărat. Eram un copil care privea, care vedea cum vine pe lume un copil. La început priveam cu un aer melancolic, mirat, curios. Sau viclean, nerăbdător să degust întâmplarea? Un zâmbet înflorit brusc pe față în așteptare, un zâmbet ghiduș, drăgălaș, de copil ce-și provoacă iluzii!
Atunci așteptarea, spaima au apărut, și-au făcut simțită prezența. Acum își făcea simțită prezența cu adevărat, adevărata sfâșiere. Pînă atunci mă amăgisem purtat cu gândul în altă parte, la zgomotul făcut de obraji frecându-se de pereții de sticlă însuflețiți brusc de cuvintele împrăștiate în capul meu cu dărnicie. Cuvinte risipite zgomotos pe mesele la care când plângeam mă așezam.
Atunci am văzut cum vine pe lume un copil tăcut, însoțit de țipetele sfâșietoare ale mamei suferinde. Atunci am văzut cum moare un copil și cum mama trăiește in continuare moartea lui. Atunci am văzut sângele adevărat dătător de viață și darnic cu moartea. Moale și intens colorat pe mâinile mele.
Atunci am fugit în cuvintele mele. Cuvinte ce îmi alimentau gândurile calde și atât de multe. Atunci am început să îmi strâng corpul în palme pe bucăți, pas cu pas.
Atunci am îndrăznit și am văzut: când durerea este mai mare Dumnezeu este aproape. Am simțit și am văzut cum se naște și nu mai pleacă durerea, la început ascunsă sub zâmbetul înfricoșat de copil, durerea definitivă, fără leac, luminând intens singurătatea.
De atunci, sfâșiat dureros de lumină, de lumina singurătății, sufletul meu plutește ca un fluture în jurul luminii îngroșate de fum.
De atunci mă întorc la locul acela. Locul care a înghițit copilul tăcut într-o noapte și acolo rămân cu gândurile mele tulburi, neclare, în stratul de noapte ce acoperă totul…
GABRIEL ENACHE este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea București, are un master în antropologie, e jurnalist cultural, poet, prozator și eseist…
Facebook
WhatsApp
TikTok
