CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU: Toxicitatea socială sau despre cum am devenit un infractor

            În imaginația mea populată cu multe aventuri se construiește un nou scenariu. Devin inamicul public numărul 1. Iar cum spațiul mioritic este mai ceva ca în realismul magic al lui Garcia Marquez, nu m-ar mira ca accentele imaginare să se împletească până la identificare cu realitatea. De fapt, pornesc de la o pățanie reală. Mai exact, într-o zi cu noroc a acestei săptămâni, când soarele m-a lăsat într-o scurtă plimbare fără să folosesc umbrela, m-am încumetat să mă duc până la un centru de reparații unde mi-am lăsat o ustensilă electronică care se încăpățâna să nu meargă. Trebuia să o recuperez după o lungă perioadă de „spitalizare”. Uitasem chiar de existența ei, iar viața era mai frumoasă. Și merg, recuperez, plătesc, apoi ies din marele magazin de reparații. Asta se întâmplă pe Calea Domnească, undeva pe lângă Poarta Bucureștilor. Zăpușeală, lume puțină, miros de tei înflorit… Privesc în lungul străzii, nimic! Privesc în sens opus, iar nimic! Trec strada în ritm de vals, apoi îmi continuu drumul pe partea opusă, căci era mai multă umbră! Merg și gândesc la vara care nu mai începe sau la căldura atipică, prea văratică. E ceva toxic în aer – dar mă bucur de această toxicitate. O mașină a poliției vine abrupt lângă mine, stricându-mi meditația. Din mers, șoferul-milițean îmi strigă formula: „nʼZiua, sunt căpitan (sau mai știu eu ce/cum) X, poliția rutieră!” „Măi, să fie! Ce oi fi făcut, mă gândesc.” Trafic de droguri? Siluire? Pedofilie? Subminarea economiei de stat? Nuuu, nu are cum, că este vorba de Poliția Rutieră. Dar în mașină nu sunt… Ah, oi fi trecut strada pe linie continuă!” Zâmbesc. Am impresia că este o glumă. Spun: „Și ați dori să îmi dați o amendă?” „Desigur”, spune domnul milițean, aproape jignit de întrebarea mea. Într-o fracțiune de secundă mă încearcă niște extreme. Mă gândesc să fiu cetățean corect și să îmi recunosc vina. „Da, domnule milițean, am păcătuit! Sunt un infractor fără leac! Am călcat strada în afara zebrei! Mai mult, am călcat cu talpa sacra linie continua. Ba, erau chiar două linii!” Infracțiunea se plătește. Dar, în urechea cealaltă aud o voce care spune: „Tocmai ești cu nervii praștie că privești la TV și acolo ai văzut că: fratele președintelui țării tale este într-un clan țigănesc și primește șpagă 250 000 euro; că orice țigan cu lanț gors la gât și cu mașină albă se bate pe burtă cu orice milițean cu care face și afaceri; că un fost prim ministru al țării este închis doar 2 ani pentru câteva milioane de euro furate; că alt minunat individ participă la subminarea economiei de Stat și este bine-merci, ba vociferează peste tot, căci este obișnuit cu vorba picurată în anumite urechi ș.a.m.d. Iar tu ai un salariu de 1200 ron, iar amenda trebuie să fie undeva la 200 lei, în cel mai fericit caz”. Brusc, nu mai am chef să îmi fac o mea culpa, să îi rog frumos pe milițieni să mă ierte că altă dată nu o sa mai fac, să încerc să fiu ultra-amabil și să le sugerez să îmi dea un avertisment… Nu am chef nici de scandal, să mă oțărăsc la ei, căci pe fond au dreptate, sunt un infractor ordinar! Vreau ceva aventură! Vreau să văd până unde se poate merge! Sunt dispus să fac pușcărie – cât mi-or da că nu plătesc o amendă de 200 de lei dacă Năstase a furat 2 milioane de euro și a stat 9 luni? Dar banii de amendă nu vreau să îi dau în veci! Și o idee minunată îmi veni: „Domnilor, amendă dacă doriți să îmi dați, munciți puțin pentru ea! Fugiți după mine!” Și o rup la fugă! Râd și fug, fug și râd! O iau pe o stradă lăturalnică și privesc în urmă, să văd cum sunt urmărit. Mă încearcă o dezamăgire. Nici picior de milițean pe urmele mele. Nici pe jos, nici cu mașina. Nu o mai fi pornit motorul. Sau au renunțat la infractorul numărul unu al orașului? Nu le stă în fire! Doar e vorba de o victimă sigură! Nu sunt nici țigan să le fie frică de mine că îi bat cu clanul pe capul lor, nici infractor cu cicatrici pe față, să le provoc răni. Doar nu le-o fi fost frică de mine! Eram victima sigură, unu cu fața de telectual, cu ochelari, care nu pare să se opună arestării, care se supune Legii! De ce oare nu mă mai aleargă?! Mă opresc și eu din alergat și mă gândesc că milițienii mei au simțit un sentiment de milă sau și-au spus: „Lasă-l, mă, nu vezi că e un pârlit?!” Merg calm și zâmbesc în sinea mea de aventura și spiritul meu anarhic care încă se mai zbate în mine. Mă simt chiar bine. Ce să mai, un haiduc în devenire! Am fentat Sistemul Corupt care face exces de zel! Că doar nu m-am strecurat printre mașini, nu am încurcat pe nimeni… Apoi revin la mirosul de tei, ușor toxic în căldura neașteptat de mare, mirosul ploii care cu siguranță o să revină. O ploaie toxică, desigur. Privesc în zare, spre capătul unei străzi și ce văd? Mașina poliției care mergea ușor, căutând Infractorul. Oare pe unde au ocolit să ajungă aici? Câtă risipă de benzină… Mă ascund după un tei până trec pe lângă mine și îmi văd de drum iară.

            Cât spirit, câtă dedicație muncii! Să urmărești un om că a trecut strada pentru a-l amenda și a fugit de la locul faptei! Vă dați seama ce se întâmplă cu corupții din țara asta? Vă dați seama ce se întâmplă cu criminalii? Cu pedofilii, siluitorii și violatorii? Cu bătăușii? Cu hoții? Vor fi cu siguranță stârpiți, șterși de pe fața pământului cu asemenea cadre milițienești! Mă tot gândesc: „Doamne, toate astea pentru că am trecut o stradă pustie!” Apoi îmi vine în minte dialogul dintre Eugen Ionescu și Cioran, care se plimbau pe bd. Saint Michel și vorbeau despre Dumnezeu. Cioran explică de ce nu crede în menirea Omului ca fiu al Divinității: „Dumnezeu și-a pus toată nădejdea în tine, iar tu mergi pe bulevard!”

POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din  Târgoviște, doctor în filosofie, în România dar și la Sorbona, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…