CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU: Experimente pedagogice

            Am văzut de curând un film bunicel – nu îmi mai aduc aminte de când nu am vazut unul pur și simplu bun sau foarte bun. Se numește The Philosophers. Mă interesa subiectul din mai multe puncte de vedere, mai ales că predau discipline înrudite cu filozofia sau chiar filozofie „simplă”. Era prezentată în film o metodă prin care această materie era predată elevilor săi, și anume prin experimente mentale. „Ce ați face dacă într-o zi ar veni Apocalipsa, iar dumneavoastră trebuie să vă refugiați într-un buncăr cu doar 10 locuri disponibile? Pe cine ați alege și după care criterii, persoanele care trebuie să meargă în buncăr?” Și jocul mental începea, apoi se introduceau noi probleme, noi variante, noi constrângeri. De fiecare dată elevii gândeau strategii posibile în funcție de regulile impuse de experiement. Mă întreb de când am văzut acest film dacă nu este și școala un astfel de experiment. Mă pun succesiv în pielea elevilor, a studenților și gândesc tot felul de strategii de supraviețuire sau, când sunt optimist, de evoluție sinceră a sistemului. În pielea profesorului nu trebuie să mă mai pun, pentru că asta este cămașa cea mai apropiată de mine. Volens nolens trebuie să fiu, să mă prefac, să încerc, să mă străduiesc, să reușesc să fiu profesor. Nu îmi iese „jocul” de fiecare dată. Sau eu am impresia că nu îmi iese. De ceva vreme predau și la un liceu bun al acestui oraș: este vorba despre Colegiul Național Constantin Cantacuzino, adică la liceul numit cândva Pedagogic. Țin locul pentru un semestru unei colege. În plus, particip la niște cursuri de pedagogie, ca student de astă dată. Vă imaginați în ce poziție de observator filozofic mă aflu în această perioadă! Și nu încetez să mă minunez, să trec prin stări de euforie, să deprim și să detest puternic sistemul educativ. Concluzia stărilor afective care mă încearcă, un fel de corolar afectiv al unor idei pe care le macin cautând zilnic soluții la diferite probleme legate de școală, este că nimic nu se mai poate face – sistemul este în metastază. Mi-am pus și eu problema că felul meu de a vedea lucrurile și de a generaliza este defectuos. Nu este bine să vă vorbesc despre un „sistem” educativ deoarece nu mă aflu în postura ministerială de unde pot privi lucrurile statistic corect. Eu am acces doar la entități anumite unde practica mă obligă să fac pași mici, de la o zi la alta. Nu pot face o inducție perfectă pornind de la propria experiență care este atât de limitată. Ar trebui să mă bucur de cei câțiva elevi și studenți buni pe care îi am, adică de cei care vor să depună un minim efort pentru a învăța ceva, care au un țel în viață, care vin și ei în întâmpinarea efortului tău pe care îl faci la catedră. Dar aceasta este o bucurie dată, nu creată de mine. Așa cred că mi-ar răspunde un pedagog bun. De ce? Pentru că acești elevi și studenți exista, sunt setați a fi astfel fără ca eu să fi făcut ceva anume. Sunt de la natură programați să fie serioși, pasionați etc. Printr-o conjunctură fericită ajungem să ne întâlnim și norocosul cred că eu sunt în această situație. Eu am dat peste ei, nu ei peste mine; eu am norocul să fiu în preajma lor, iar nu ei să fie în preajma mea. Un sociolog mi-ar răspunde că ei reprezintă cantitatea statistică normală dintr-o societate educată. Ei există și în caz de război, și în caz că nivelul economic este dezastruos, și într-o țară puternic dezvoltată și civilizată, și într-una din lumea a treia care abia coboară din copac. Deci, privite astfel lucrurile, nu am niciun aport aici. Lucrurile merg ca unse cu mine sau fără mine. Acei elevi/studenți, dacă eu aș fi un profesor oribil de slab, ei tot ar evolua, căci sunt atât de isteți încât să observe acest lucru și ar compensa acest lucru prin acțiunile lor. Deci m-aș bucura degeaba în acest caz. Experimentul pedagogic trebuie să pună altfel problema. Și anume în termeni care au iz teologal: ce faci tu pentru elevii/studenții care sunt pierduți pentru societate, pentru cei pe care nimic nu îi interesează, care nu sunt indiferenți la a învăța ceva, orice, ci chiar se opun învățării, pentru cei care sunt abia coborâți din copac, având un limbaj rudimentar, iar din punct de vedere al civilizației, aceasta se reduce la purul „instinct primar”? Ai „salvat” (dacă este să privim profesorul ca fiind un erou salvator) vreodată vreun elev/student? Ai reușit vreodată să scoți ce era cel mai bun dintr-un astfel de elev/student, altfel acea potențialitate rămânea veșnic ascunsă respectivului individ? Sincer să fiu, nu știu ce să răspund la aceste întrebări cu mult iz teologal și mai puțin pedagogic. Există două alternative în acest sens: profesorul nu știe niciodată dacă are un rol anume în acest sens. Dacă există vreo acțiune din partea profesorului, atunci aceasta este clar inconștientă; el merge pe drumul său și prin simplul fapt de a fi pe calea sa, va stârni praful pe drum, praf care se va vedea de departe cândva. A doua formulă este: profosorul are o anumită strategie rațională după care se ghidează în salvarea aceasta. Dar strategiile acestea țin din ce în ce mai mult de cele de război. Sunt conflictuale și generează conflicte negreșit. Par a fi un forceps și este normal ca victimele să se „apere”. Și se apără prin indiferență. Cum unele strategii au exagerat, dintr-o prea mare pasiune sau dintr-o prea mare ură, sistemul s-a simțit obligat să reacționeze și să reglementeze aceste abateri. Rezultatul? Orice formă de violență este eliminată din școală. Orice formă de violență din partea profesorilor – și fizică, și verbală. Schimbări? În bine: s-au redus abuzurile din partea profesorilor „plini de ură”. În rău: a crescut…. violența din partea elevilor/studenților. Fie se hăcuie din ce în ce mai mult între ei, fie agresează fără pic de frică pe profesori. Apoi, o altă strategie macro-sistemică a devenit constrângerea profesorilor prin birocrație. Cei din sistemul preuniversitar nu trebuie lăsați o fracțiune de secundă să gândească, să se relaxeze, să privească munca de profesor cu ochi liniștiți. Trebuie să fie continuu sub presiunea unei hârtii fatale care, necompletată, duce la o depunctare extraordinară. Adică, mai în sens experimental pedagogic spus, introducem reguli noi, să vedem cum s-ar putea descurca. Îngropați în hârtii, apatici, lipsiți din ce în ce mai mult de idei, devin un subiect extraordinar de experiment apocaliptic, ca în filmul citat. Un elev moare undeva, într-o tabără, deoarece, în timpul noții, aceasta a băut până la comă, apoi a cazut pe fereastră și a murit înghețată. Soluția sistemului? Profesorul intră în pușcărie deoarece „nu s-a asigurat că elevii s-au culcat și nu a avut grijă de ei”. Iar dacă se asigura că a avut grijă de ei, exista iar un pericol să fie acuzat de pedofilie, căci pentru a verifica dacă elevii dorm, trebuia să intre în camera lor după o anumită oră, ori acest lucru este clar interpretabil în acest fel, nu? Consecința? Nimeni dintre profesori nu mai organizează nicio activitate extrașcolară. Nimeni nu dorește să meargă cu elevii nici măcar până la colțul străzii. Există mereu pericolul unei cărămizi care ar putea să cadă în capul unui elev din coada șirului, ori cu siguranță că profesorul nu avea ce să caute în fruntea șirului în acel moment. Scenariul apocaliptic se termină de fiecare dată în același mod: toți mor! În sistemul universitar există o altă regulă. Nescrisă de astă dată. „Să nu faci greșeala de a pica vreun student!” Aceasta vine la pachet cu axioma: Oricine intră într-o facultate, în mod necesar va și termina respectiva facultate! Este transpunerea socială a principiului cauzalității. Nu poți să te opui cauzalității! Dacă faci acest lucru, riști să dispari chiar tu însuți, asta așa, ca să înțelegi ce înseamnă cauza-efectul. Dacă nu ai un număr de 20 de locuri ocupate într-o facultate, specializarea nu poate pleca cu, de exemplu, 19 persoane. Dacă îi lași repetenți, atunci nimeni nu va mai veni la tine, și tu rămâi pe afară. Mă gândesc ce ar spune un profesor divin care dorește să radă de pe fața pământului Sodoma și Gomora: „Dacă nu găsești 40 de oameni buni în aceste cetăți, atunci le rad de pe fața pământului!” Iar dacă răspunsul este: Dar, Doamne, dacă găsesc doar 35 de persoane în loc de 40?” ”NIMIC!” Totul va fi tabula rasa, indiferent ce vei face! Cam așa și cu experimentele noastre pedagogice. Totul se termină cu o mare tabula rasa! Succes „Apoca-lipsei”!

POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din  Târgoviște, doctor în filosofie, în România dar și la Sorbona, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…