CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU; Despre Toleranță și alte confuzii…

„Cică-că” o ființă a lui Dumnezeu, pe numele ei de scenă, adus în minunatul calambur românesc, s-ar numi Corcita Viurst („ca cârnatul” nemțesc dar fără umlaut pe u) și ar fi câștigat un mare festival-concurs internațional de intepretare muzicală. Și scenică! O numesc ființă a lui Dumnezeu, prevăzută cu liber arbitru, căci nu știu exact dacă este de genul masculin sau de genul feminin. După gene, adicătelea după genetică, ar avea mulți cromozomi y, ceea ce ar însemna că este un mascul feroce. Dar după înclinații și după cum îi dictează liberul său arbitru ar fi de fapt femeie. Poate în virtutea acelui liber arbitru ființa aceasta și-a modificat și corpul, prevazându-l cu organele aferente dorinței sale. Pe asta nu o știu exact. Nici nu prea ma interesează ce are în pantaloni (sau sub fustă) respectiva ființă. Puțin contează, oricum, atât în ordine socială cât și în ordine divină. Ființa aceasta poate că este un om – de asta sunt sigur că este om, după toate aparențele anatomice; poate chiar un super-om – deci poate că este un om bun, care aduce fericire celor din jurul său, care din punct de vedere moral este impecabil, își ajută vecinii, este un bun prieten, iubește sincer, nu fură și nu da în cap nimănui etc. De ce m-ar deranja atunci că a câștigat un asemenea concurs? Păi, sincer să fiu, nu mă deranjează. Chiar găsesc că este o pată de culoare în monotonia acestui festival-concurs. Și evaluarea nu se face după aceste lucruri, căci nu este un concurs de Miss. Chiar dacă are aere de circ. Căci la circ am auzit și eu pe bunici că spuneau că o atracție era „femeia cu barbă”. Era, la timpul lor, al bunicilor, considerat ceva extraordinar. O raritate a naturii, ceva nefiresc dar existent, cam ca o palmă dată creației, sub acceptul tacit al Creatorului. Adică, punându-mă într-o grilă de interpretare tradițională, cea pe care a cunoscut-o bunicul, „Dumnezeu a lăsat pe pământ, taică, tot felul de orătănii, care mai de care mai ciudată și mai stranie pentru ca noi să ne minunăm și să îi mulțumim că noi suntem după chipul și asemănarea Sa.” Acum, ar fi păcat să rămânem în această grilă de interpretare, chiar dacă în fondul ei, aceasta rămâne încă valabilă. Noi am ajuns la Toleranță! Adică tot ceea ce nu este la fel cu tine, trebuie să îl accepți! Trebuie să îl respecți! Nu trebuie să îl judeci după normele și valorile tale! Nu sunt cantități și nici calități măsurabile! Dar, aici este și punctul în care umanitatea se definește ca umanitate. Adică, tot în perioada aceasta, ca un făcut, cică japonezii au prins un exemplar dintr-o specie rară de rechin – în aproape 40 de ani, doar 58 de exemplare au fost surprinse. Și tolerăm existența acestei specii. Relicvă rară! De aceea a fost disecată în fața a o mie de indivizi. Așa, ca să se vadă cum ne raportăm noi de fapt la inedit și rar. Veți spune că aici nu e vorba de nicio toleranță. Toleranța față de animale are limite… Suntem o specie curioasă, e nevoie de asemenea disecții. De fapt, disecăm tot ceea ce are un caracter inedit, rar, care iese din grilele noastre. În același fel disecăm – discursiv – și pe Corcita Viurst-Cârnat. Doar că aici confundăm doi termeni: toleranța și promovarea! A tolera o minoritate, etnică sau nu, a tolera un comportament, a fi tolerant în general cu aproapele tău înseamnă a îngădui, a fi indulgent cu respectivul obiect/comportament etc. Când un profesor este indulgent înseamnă că există o doză mare de contrarietate: elevul nu merită un anumit statut, dar profesorul închide ochii și refuză să adopte un comportament agresiv. Crede că dacă adaugă puțină înțelegere, elevul se va remedia singur. Toleranța este o mânie sau o tensiune stăpânită. Cel care este tolerant are o anumită valoare. Cel tolerat, nu! El nu a făcut nimic pentru asta. Meritul aparține celui care tolerează. O casă de toleranță reprezintă, din punct de vedere social, un spațiu îndoielnic, în care toată lumea știe că se petrec lucruri imorale, un loc în care se încalcă niște principii. Dar, din anumite rațiuni, se tolerează existența aceasta. Statul dă dovadă de înțelepciune și acceptă exsitența acestor lucruri. În anumite condiții. Ori, a transforma sau a confunda toleranța cu promovarea, înseamnă să îi acorzi o importanță la fel de mare sau chiar mai mare chiar celui tolerat. Adică, revenind la exemplul nostru, doamna-domnul Cârnat Corcita, femeia cu barbă, în adevăratul sens al cuvântului, este chiar promovată. Nu contestă nimeni calitățile ei artistice. Nu mă pricep prea tare, dar nu pot spune că sunt în fața unei voci angelice. Nu mă aflu în fața frumosului. Mă aflu în fața straniului. Și nu este rău acest lucru – straniul este și el o categorie estetică. Există chiar o estetică a urâtului. Și nu e rea! Are și aceasta rațiunea ei de a fi! Dar, să fim serioși, între contra-candidații ființei în cauză, existau atâția care intrau lejer în cadrul frumosului autentic. Dar de astă dată straniul a câștigat. Așa o fi, s-a săturat omenirea de atâta frumusețe și caută mereu altceva, care să o mai miște. Și femeia cu barbă a fost o idee bună. Prea ne plictiseam! Dar, în acest caz, nu mai putem spune că suntem toleranți. Nu e vorba deloc de toleranță aici, ci de marketing, de promovare a ceva care irită, care șochează direct și indispune natura celor mulți. Recesivitatea are căile sale de a-și lua revanșa în fața dominantei. Tocmai asta face probabil frumusețea vieții, faptul că ceea ce domină, nu domină veșnic. Cu toate acestea există un gust amar aici ca și cum ceva încalcă o lege pe care o găsim bună. Nu totul este în regulă să fie democratic în Natură. De fapt, democrația este complet necunoscută Naturii. Ea se bazează mai mult pe Monarhie. Există o ierarhie, minorul are locul său, majorul, pe al său; intersectările sunt admise doar în anumite condiții stricte. Este ca o lege matematică: este frumoasă așa cum este iar a o încălca înseamnă a transforma toată matematica în ceea ce nu este, ceea ce o desființează. Pionul devine regină doar în anumite condiții! Nu după o lege a unei pretinse toleranțe unviersale în care într-o zi pionul spune că are liber arbitru și de mâine el nu mai este pion, ci regină. Altfel, la orice oră, orice minoritate tolerată devine tiranică; se produce haos. Ori minoritatea nu prea cunoaște defel ceea ce cere, adică toleranța! Priviți la o minoritate care s-a urcat în capul unei majorități doar urlând „toleranță”! Primul lucru de care dă dovadă după ce raportul se inversează este orice, dar nu de toleranță. Se invocă acest termen, dar el este strict unideranțional, de la cel dominant și puternic către cel minor și slab. Reciproca nu este valabilă!

POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din  Târgoviște, doctor în filosofie, în România dar și la Sorbona, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…