O ipoteză cu privire la originea gromovnicelor*
Într-un articol publicat în 1936, Mircea Eliade explica importanţa pe care Luna a dobândit-o în culturile arhaice prin faptul că, aflată în permanentă schimbare, aceasta le-a părut primitivilor mult mai potrivită pentru a da expresie simbolică dramei condiţiei umane: Soarele este un astru cu care omul nu-şi găseşte nicio corespondenţă: este etern acelaşi, egal cu sine, fără niciun fel de „devenire”. Luna, dimpotrivă, este un astru care creşte, descreşte şi dispare: un astru a cărui viaţă este supusă aceleiaşi legi a devenirii, a naşterii şi morţii. „Viaţa” Lunii este aşadar mult mai aproape de om decât gloria maiestuoasă a Soarelui (Despre o „filozofie a Lunii, în Drumul spre centru, Univers, Bucureşti, 1991, p. 210).
Extrem de prolifici în a stabili şi consemna asemenea corespondenţe între diferitele evenimente majore ale existenţei şi evenimentele minore ale acesteia, dar considerate drept purtătoare de semnificaţie, s-au dovedit a fi sumerienii şi urmaşii acestora, asirienii şi babilonienii. Muşcăturile unor animale, modul şi direcţia în care zburau păsările la un moment dat, visele şi, evident, fenomenele astronomice au fost considerate semne şi au stat la originea comportamentelor magice. Încă din neolitic, odată cu apariţia agriculturii, mişcarea de revoluţie a Lunii fusese pusă în corespondenţă cu ciclul fertilităţii feminine, Luna devenind astfel principalul simbol al fertilităţii: Luna aduce ploile, Luna este izvorul fertilităţii universale. Acum se precizează cele dintâi simboluri cosmice, adevărate sinteze mentale care unesc niveluri diferite: Luna, Femeia, Pământul, fertilitatea (ibidem). În acest context, era de aşteptat ca importanţa pe care Luna o dobândise în mentalul arhaic să conducă nu doar la alcătuirea primelor calendare, ci şi la primele încercări de prezicere a evenimentelor de mai mică sau mai mare importanţă, prin atribuirea de semnificaţii fazelor acesteia.
Astfel, într-un raport al magicienilor din Ninive şi Babilon, publicat de R. Campbell Thompson, (The Reports of the Magicians and Astrologers of Nineveh and Babylon, în Assyrian and Babylonian Literature: Selected Transactions, With a Critical Introduction by Robert Francis Harper, New York: D. Appleton & Company, 1904, pp. 451-460), prevestirile sunt realizate în funcţie de poziţia pe cer a planetelor vizibile, de momentul producerii eclipselor, dar şi în funcţie de data Lunii noi, de aspectul Lunii, de momentul apropierii aparente a Lunii de Soare sau de momentul producerii tunetelor şi furtunilor, corelat cu fazele Lunii.
De exemplu, aflăm din acest raport că, atunci când Luna nouă va avea loc în cea de-a douăzeci şi opta zi, va fi semn rău pentru Aharru, dar norocos pentru Akkad, iar dacă va avea loc în cea de-a treizecea zi a lunii Nisan, Subartu va cuceri Ahlamu, o limbă străină va câştiga supremaţia în Aharru, iar vremea va fi răcoroasă. Totodată, aflăm că, dacă va tuna în zilele ce preced Luna nouă, culturile vor prospera şi piaţa nu va fluctua, iar dacă va ploua în acele zile, ploaia va ajunge la culturi, iar piaţa va fi stabilă.
Asemenea texte au stat probabil la originea unor lucrări precum seismologionul sau brontologionul, lucrări în care evenimentele viitoare erau puse în legătură că momentul producerii unui cutremur sau cu cel al producerii unor fenomene meteorologice, precum tunetul sau fulgerul, şi care s-au bucurat de mare popularitate în lumea greco-romană. Şi este posibil ca, prin transformări succesive, asemenea texte să fi stat şi la originea gromovnicelor, cărţi care au început să circule în ţările române începând cu secolul al XVII-lea şi în care evenimentele erau prezise în funcţie de considerente similare celor din aceste lucrări.
Cel puţin aceasta era părerea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, cel care, în Cuvente den bătrăni, afirma că la originea gromovnicelor care au circulat în ţările române începând cu secolul al XVII-lea au stat tunetarele greceşti: Gromovnicul, bunăoară, răspândit într-o mulţime de redacţiuni slavice foarte diferenţiate […] este pur şi simplu grecul Brontologiu, menţionat în scriitorii bizantini la un loc cu Selinodromiu, cu Calandologiu, cu Apocalipsul apostolului Paul, cărţi poporane trecute de asemenea la Slavi, parte şi la Români (B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrăni, Bucureşti, Editura „Cultura Naţională”, 1937, p. 74)
Această opinie este împărtăşită, în zilele noastre, şi de către cercetătorul Gabriel Mihăilescu, însă acesta, admiţând că la originea practicii oraculare căreia îi serveau gromovnicele stă vrontoscopia sau keraunoscopia (tehnică prin intermediul căreia vechii greci, dar şi etruscii sau romanii atribuiau diferite semnificaţii tunetului, văzut drept manifestare a lui Zeus/Jupiter), se vede nevoit să admită faptul că gromovnicele româneşti nu prezintă similitudini de conţinut cu niciunul dintre manuscrisele omonime, slavone sau greceşti, din colecțiile Bibliotecii Academiei Române: Cu toate acestea, cele câteva texte, relativ puține, cu astfel de preziceri care se păstrează în manuscrisele slavone sau grecești din colecțiile Bibliotecii Academiei Române nu prezintă similitudini de conținut cu niciuna dintre versiunile românești. Gromovnicele românești cuprind mai multe feluri de preziceri meteorologice, dar în special cele legate de tunet și de cutremur (o combinație de „vrontologion” și „seismologion”), ordonate în funcție de zodii.
(Gabriel Mihăilescu, Vechi texte româneşti de prevestire: Gromovnicul, articol ce poate fi consultat la http://aub.unibuc.ro/index.pl/vechi_texte_romneti_de_prevestire_gromovnicul)
Pentru a putea compara cele două tipuri de texte, cel care circula în Antichitate şi cel care s-a bucurat de mare popularitate în feudalitatea românească, ne putem raporta la brontologionul publicat şi tradus în appendixul studiului The Religion of the Etruscans; este vorba despre lucrarea De ostentis, atribuită lui Ioannes Lydus (The Religion of the Etruscans, editori: Nancy Thomson de Grummond şi Erika Simon, University of Texas Press, 2006, p. 173 şi urm.). În acest calendar brontoscopic, care conţine informaţii cu privire la viaţa socială şi spirituală a etruscilor, dar şi cu privire la recolte, epidemii ş.a.m.d., previziunile sunt organizate calendaristic şi diferenţiate pentru fiecare dintre zilele anului.
Dintre cele şapte tipuri de gromovnic, prezentate de către Gabriel Mihăilescu în articolul Vechi texte româneşti de prevestire: Gromovnicul, mă voi opri asupra celui tipărit la Govora în 1639, ca appendix (cu totul surprinzător, având în vedere atitudinea bisericii faţă de cărţile de prevestire) al unui Paraclis, aceasta fiind, de altfel, şi versiunea care a cunoscut, pe parcursul timpului, cele mai numeroase reeditări.
Predicţiile, relevante pentru temerile şi preocupările omului medieval, au (cu foarte puţine excepţii) caracter generic: sunt anunţate războaie, molime, schimbări de domnii, recolte bogate sau sărace etc. În plus, în afara câtorva referiri la Egipt, Arabia, Ţarigrad şi Roma, spaţiul geografic este determinat vag, cu ajutorul punctelor cardinale.
Astfel, aflăm de exemplu că, de va tuna în numărul fetii, atunce va fi pace în toată lumea, împăraţilor scădere, iar în Eghipet gălceavă; celor de pre ape rău le va fi; la munţi grăul şi legumile vor peri, iar la cămpu rod va fi mult. Iarna va fi tărzie. Prin oraşe şi cetăţi care vor fi pre lăngă mare le va fi moarte de năpraznă. Iar de va fi cutremur, atunce vor fi boli, iar de va tuna sau fulgera, atunce omul cel drept să va bucura de rodul măinilor sale. Iar de va fi cutremur la amiazăzi, atunce împăraţii să vor tulbura, şi crailor frănceşti va fi perire, şi cătră Ţarigrad vor aduce daruri, asămine va fi de va tuna noaptea sau va fulgera, iar de va fi noapte cutremur, gălceavă şi răutate va fi în toate cetăţele şi în multe oraşe, şi cătră apus mari biserici să vor pustii, şi oamenilor despre răsărit vor fi durere şi scărbe mari, şi foamite va fi (Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Bucureşti, Paideia, 2001, p. 677).
Ceea ce deosebeşte gromovnicul de textele amintite anterior este faptul că acesta se deschide cu un calendar în cadrul căruia fiecare lună este subdivizată în intervale de 2, 3 sau chiar 4 zile, intervale care sunt plasate, fiecare în parte, sub guvernarea câte unei zodii, astfel încât primele două zile ale lunii martie (lună care corespunde, în mod tradiţional, zodiei Berbecului) stau sub semnul Berbecului, sub acelaşi semn aflându-se şi ultimele patru zile ale aceleiaşi luni, ceea ce va face posibil ca primele două zile ale lunii aprilie (corespunzând zodiei Taurului) să fie plasate sub semnul Taurului ş.a.m.d. Ţinându-se cont de această divizare a fiecărei luni în 13 intervale inegale, previziunile sunt organizate în funcţie de zodia sub semnul căreia stă ziua în care are loc un cutremur sau un fenomen meteorologic marcant.
Ceea ce pare a fi însă un calendar se dovedeşte, la o analiză mai atentă, un tabel cu efemeridele Lunii. Cu precizarea că este vorba fie despre nişte efemeride calculate pentru un an anume, unul în care Soarele, la 0 grade Berbec, se afla în conjuncţie cu Luna (altfel spus, un an în care echinocţiul de primăvară a coincis cu faza de Lună nouă), fie despre nişte efemeride „generice”, odată ce Luna intră în conjuncţie cu Soarele, la 1 sau la 21 martie (în funcţie de momentul în care se considera că începe zodia Berbecului), doar o dată la 19 ani. Oricum ar fi, autorii lucrărilor similare din Antichitatea greco-romană nu folosesc, în redactările lor, cunoştinţe de astronomie, ceea ce mă împiedică să acord credit ipotezei potrivit căreia la originea gromovnicelor care au circulat în spaţiul românesc ar sta (exclusiv) tunetarele antice greceşti.
Acelaşi B. P. Hasdeu avansa în Cuvente den bătrăni şi o altă ipoteză cu privire la originea gromovnicelor şi rojdanicelor: Tot aşa, Gromovnic sau Rojdanic s-ar fi putut pune ca titluri stereotipe la o cărtecică poporană localizată din greceşte sau din turceşte, ba şi la o compoziţiune curat românească (B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrăni, Bucureşti, Editura „Cultura Naţională”, 1937, p. 71). Că nu este vorba despre o compoziţie curat românească o dovedesc referirile la Egipt şi Arabia, spaţii mult prea îndepărtate pentru a-i interesa pe locuitorii ţărilor române. Mai interesantă rămâne ipoteza traducerii din greacă sau turcă, dar pe filieră slavă (gromovnic, din sl. gromǔ: tunet), a unor texte bizantine, ceea ce ar justifica atribuirea acestora unuia dintre împăraţii bizantini care au purtat numele de Heraclius: Gromovnic al lui Iraclie împărat, carele au fost numărătoriu de stele
Astfel, ţinând cont de cunoştinţele de astronomie necesare stabilirii poziţiei efemere a Lunii în zodii, gromovnicele par a fi redactări ale unor astrologi bizantini, dar redactări care, cel puţin iniţial, nu au fost destinate difuzării pe scară largă, atâta vreme cât efemeridele Lunii corespund (în mod cu totul aproximativ) doar anumitor ani. Ulterior, respectând clasicul principiu al analogiei care legitimează multe dintre metodele astrologice, se putea considera că un asemenea an în care Soarele este conjunct cu Luna la 0 grade Berbec este, la nivel simbolic, anul generic, iar efemeridele Lunii dintr-un asemenea an pot fi utilizate cu succes şi în ceilalţi ani. Asemenea compoziţii, adaptate, într-o măsură greu de apreciat, realităţilor istorice ale spaţiului în care circulau, au ajuns probabil la noi sub denumirea generică de gromovnice.
*Articol publicat, într-o primă formă, în Astronautica, seria a IV-a, nr. 78, 1/2013.
DANIEL TACHE este doctor în filologie, critic, istoric literar și eseist, profesor la Colegiul Național CONSTANTIN CARABELLA, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
