CULTURA ONLINE – Daniel TACHE: Iluzia demnităţii

 

 

În scena biciuirii lui Iisus din The Passion of the Christ, chiar mai puternică decât imaginea sângelui ţâşnind în toate direcţiile, mi s-a părut a fi imaginea lui Satan, ţinând în braţe un demon cu aspect de copil îmbătrânit prematur. Întrebat cu privire la simbolistica scenei, Mel Gibson răspundea: Again, it’s evil distorting what’s good. What is more tender and beautiful than a mother and a child? So the Devil takes that and distorts it just a little bit. Instead of a normal mother and child you have an androgynous figure holding a 40-year-old ‘baby’ with hair on his back (vezi răspunsul complet aici). Eu însă aş duce interpretarea puţin mai departe. Şi asta pentru că imaginea şochează nu atât prin sugerarea uneia dintre infinitele căi de manifestare ale răului, cât prin modul în care este reprezentată maternitatea.

Opţiunea regizorului de distribui în rolul lui Satan (deşi îl încadrează la masculine, româna preferă, deloc întâmplător, o formă specifică femininelor, Satana) o actriţă, pe Rosalinda Celentano, apoi complicitatea de o stranie duioşie ce se stabileşte între părintele androgin şi demon ne obligă la o reconsiderare a ideii de maternitate. Obişnuiţi să-i asociem o întreagă serie de trăiri pozitive, uităm adevărul fundamental că, în sine, maternitatea este neutră din punct de vedere moral, că la fel de bine poate lua forme sublime, după cum poate lua şi forme monstruoase, groteşti. Faptul că o mamă va fi devotată trup şi suflet copiilor ei nu o transformă neapărat şi într-un om mai bun; ba, uneori, înţeles greşit, devotamentul se va manifesta inegal, mai puternic în cazul copiilor mai puţin reuşiţi, sau va îmbrăca forme extreme, patologice, conducând la rezultate opuse celor scontate.

De asemenea reprezentări ale maternităţii, dacă nu la fel de monstruoase, cu siguranţă, la fel de groteşti (dar grotescul fiind, de această dată, involuntar) dădeai la tot pasul în „arta” pusă în slujba propagandei comuniste. Că regimurile totalitare, fie de dreapta, fie de stânga, au simţit nevoia să exploateze propagandistic imaginea copilului este un fapt cunoscut. Mă gândesc însă că la originea obsesiei comunismului pentru maternitate a stat nu doar nevoia de a valorifica propagandistic o temă, iată, cu impact emoţional garantat sau o anumită politică demografică, ci şi o predispoziţie ideologică.

În Critica Programului de la Gotha, urmărind ştergerea inegalităţilor sociale care ar rezulta din dotarea individuală inegală şi, deci, capacitatea de muncă inegală a muncitorilor, Marx îşi formula sintetic soluţia în celebrul principiu de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi! Altfel spus, precum o mamă care simte nevoia să-şi protejeze şi să-şi susţină copilul mai puţin reuşit, în defavoarea celui mai înzestrat, societatea comunistă îşi propunea, desigur, într-o etapă superioară a evoluţiei acesteia (!),  o redistribuire a avuţiei colective nu în funcţie de merite, ci în funcţie de necesităţile individului, necesităţi care, pentru situaţii identice, nu puteau fi, cum altfel, decât identice.

Pe de altă parte, contemporanul liberal al lui Marx, John Stuart Mill, atribuind utilităţii, definită drept principiul celei mai mari fericiri, statutul de fundament al moralei, făcea distincţie între ceea ce el numea fiinţa de tip superior şi fiinţa de tip inferior şi bănuia existenţa unui anumit raport între simţul demnităţii şi facultăţile superioare ale individului: O fiinţă dotată cu facultăţi superioare are nevoie de mai multe lucruri pentru a fi fericită, e capabilă, probabil, de suferinţe mai profunde şi, cu siguranţă, e mai vulnerabilă în faţa acestora decât o fiinţă de tip inferior; dar în ciuda acestei fragilităţi, ea nu poate niciodată dori cu adevărat să se scufunde în ceea ce ea simte a fi un nivel inferior de existenţă. Putem da ce explicaţie vrem acestei lipse de dorinţă[…]dar denumirea cea mai potrivită este aceea de simţ al demnităţii, pe care toate fiinţele umane îl posedă într-o formă sau alta şi care se află într-o anume proporţie, deşi în nici un caz într-una exactă, cu facultăţile lor superioare; acest simţ este o parte atât de esenţială a fericirii celor în care el se manifestă cu putere, încât nimic din ce intră în conflict cu el nu poate fi, decât cu totul trecător, obiect al dorinţei lor (Utilitarismul, p.7).

M-am gândit la aceste lucruri, întrebându-mă (încă) nu doar cum a fost posibil comunismul în România (continui să cred că, fără complicitatea unei mari părţi a poporului român, el nu ar fi fost posibil sau, oricum, nu în forma pe care am cunoscut-o), ci şi ce anume continuă să se afle astăzi, în România, la originea succesului electoral al stângii. Şi mi-e teamă că, cel puţin într-un anumit sens, John Stuart Mill s-a înşelat. Pe cât de adevărat este că sentimentul demnităţii îl împiedică pe individul „dotat cu facultăţi superioare” să se scufunde într-un nivel inferior de existenţă, tot pe atât de adevărat este şi faptul că individul „de tip inferior” va simţi nevoia să-i fie asigurată şi apărată demnitatea. Şi, în mod paradoxal aş spune, cu cât meritele care ar putea, teoretic, să o justifice sunt mai puţine, cu atât această nevoie este mai mare.

O democraţie autentică nu poate exista în absenţa unei stângi puternice. O democraţie modernă nu poate exista în absenţa unei stângi moderne. Ceea ce a făcut şi continuă să facă stânga românească este să vândă celor care (mai ales din vina lor) au mai puţin succes social, iluzia demnităţii. Precum o mamă ce pare că-şi protejează şi îşi susţine copilul mai puţin reuşit, în defavoarea celui mai înzestrat, dar care, în realitate, le face rău amândurora. Iluzia demnităţii, deoarece demnitatea (în sensul principal al termenului), pentru că nu îţi este conferită, nici nu-ţi poate fi apărată de altcineva. O ai sau nu, în raport nu cu ceea ce eşti, ci în raport cu ceea ce ai făcut şi faci.

A vinde iluzia demnităţii în loc de a-i motiva pe oameni să se comporte demn este extrem de riscant. Iată motivul pentru care, în ciuda posibilului său succes electoral, stânga românească îmi pare slabă şi încremenită într-o atitudine cu pregnant iz antedecembrist. Iar cei care nu-şi mai amintesc cum se termină basmul lui Creangă, Fata babei şi fata moşneagului, poate că ar trebui să-l recitească.

DANIEL TACHE  este doctor în filologie, critic, istoric literar și eseist, profesor la Colegiul Național CONSTANTIN  CARABELLA, din Târgoviște…