Extrem de sociabil nu am fost niciodată. Probabil şi din acest motiv, pentru a nu trece drept un necioplit sau, chiar mai rău, pentru a nu lăsa impresia că aş avea ceva de ascuns, mamaia s-a oprit atunci în plină stradă şi mi-a rezumat codul bunelor maniere în două porunci:Trebuie să spui tare „Bună ziua!” Şi întotdeauna să mergi cu fruntea sus! Că aşa a mers şi tac-to mare, de ziceai că e stăpânul lumii. Nici atunci şi nici mai târziu n-am reuşit să mă dumiresc dacă, atunci când îl pomenea pe tataia, însoţindu-şi de fiecare dată spusele cu o vajnică proţăpire a mâinii în şold, o făcea cu mândrie sau cu năduf.
Mulţi ani mai târziu aveam să aflu, din gura altei bătrâne, că sunt leit el şi că da, atunci când tânărul activist trecea pe uliţele satului străin ţinându-şi fruntea sus, puţini îndrăzneau să-i întoarcă privirea. Şi că aşa erau timpurile, dar că a fost un om drept…
Poate mă voi încumeta vreodată să scriu romanul de senzaţie al unei familii în vintrele căreia s-au plămădit curajul mocanilor de peste munte, răsplătiţi de vodă cu pământuri pe valea încă nelocuită a Ialomiţei, demnitatea şi credinţa moşnenilor care, deşi nu şi-ar fi înstrăinat pământul, cum nu şi-ar fi vândut nici libertatea, au dăruit din el atât cât a fost nevoie pentru ridicarea unui schit care să vegheze la soarta nevestelor şi copiilor, cât erau ei plecaţi să se bată cu turcii,distincţia frivolă a boierului care, scârbit de viaţă, şi-a jucat nu doar averea, ci şi familia la cărţi, răutatea trufaşă şi lăcomia câtorva generaţii de preoţi uitaţi de Dumnezeu şi, în cele din urmă,setea de răzbunare a tânărului care, învins în război, pentru că nu a mai putut îmbrăca sutana, a dat crucea pe o seceră şi un ciocan. Istoria unei familii de stăpâni şi de slugi. Istoria familiei mele. Deocamdată însă va trebui să vă mulţumiţi doar cu istoria mea…
Cât despre zisul de Bună ziua! cu voce tare, nu prea mi-a ieşit atunci, cum nu mi-a ieşit nici mai târziu. Pentru că, în acei ani, mamaia făcea o grămadă de lucruri al căror rost nu-l înţelegeam. Iar acest sfat l-am trecut probabil la neînţelese. De exemplu, în fiecare seară, înainte de culcare, se ruga. Începea cu Tatăl nostru, a cărui rostire, după o ştiinţă pe care a încercat în zadar să mi-o transmită (ba l-a rugat şi pe un preot care-i fusese tovarăş de joacă în copilărie să mă înveţe, dar nici acela nu a reuşit), intra treptat într-o stranie sincronie cu mişcarea mâinii drepte, a aceleia care sărea precum un resort când vorbea de tataia, dar care acum era ghidată, de sus în jos şi de la dreapta la stânga, nu de voinţa ei, ci de teribila forţă a verbelor la imperativ. Apoi, se ruga cu vorbe. Vorbe multe şi repezi, unele abia şoptite, altele de neînţeles. Dar cele pe care le înţelegeam îmi erau de ajuns. Pentru că seară de seară rugăciunea i se preschimba, pe nesimţite, într-o cronică a ororilor. Acea cronică a ororilor care este istoria lumii moastre. Şi tot seară de seară,odată cu ea, eu îmi întorceam capul spre fereastră şi plăsmuiam, din întunericul gros al nopţii, revărsările de apocaliptic botez ale Ialomiţei, pârjolitoarele schimbări la faţă ale satelor, frângerile plăcilor tectonice ca la nişte înfricoşătoare cine de taină şi răcnetele şi suspinele şi rugăciunile şi blestemele miilor de soldaţi care, înroşind orizontul, mureau cu braţele întinse a răstignire. Şi pentru a apăra lumea de secetă, de foamete, de molime şi de răutate şi de invazia turcilor, a tătarilor, a ruşilor şi a lăcustelor se ruga mamaia, încât îmi părea că această femeie adusă de spate şi împuţinată de vârstă, dar care la 16 ani, din primul ei salariu de ţesătoare, îşi cumpărase două perechi de pantofi, să stea cu unii între războaie şi cu alţii să meargă la horă, s-o vadă tataia încălţată şi s-o ia de nevastă, femeia aceasta care se războise pentru bărbatul ei cu un întreg neam de stăpâni şi care apoi, în timpul războiului,a continuat să ţeasă, să are, să semene, să plivească şi să-şi culeagă roadele muncii, pentru că trebuia să-şi crească singură copii şi să-i facă oameni mari, ei bine, îmi părea că acea femeia mică şi neajutorată ţine în crucile ei pacea întregului pământ. Pentru că din cenuşa şi mâlul şi înspăimântata tristeţe a unei lumi de incendii, cutremure, inundaţii şi războaie se năştea apoi o alta, cu dealuri blânde şi livezi nesfârşite, cu meri şi pruni potopiţi în fiecare an de rod,cu păduri de anin şi de fag în care întâlneai la tot pasul fazani şi ulii, veveriţe şi iepuri, porci mistreţi şi lupi, o lume cu grădini întinse şi cu recolte bogate, cu sate înşirate pe văi, cu case mici şi calde, văruite tot timpul, în care oamenii trăiau în linişte şi îndestulare.
Începusem însă prin a vă spune că nu am fost niciodată extrem de sociabil. Probabil şi din acest motiv, locul meu preferat, nu tocmai unul de joacă, era acoperişul blocului de şapte etaje în care ne mutasem de curând. Priviţi de aici, de deasupra oraşului, oamenii, toţi, deveneau insignifianţi. Niciunul nu mă mai deranja. Iată, eram stăpânul lumii. În spate, Mânăstirea Dealu şi valea Ialomiţei, în faţă, bulevardul şi poarta UPET-ului. Da, mai era şi un zid, în dreapta, peretele ultimului etaj al blocului de alături, dar de care, pentru că-mi strica buna dispoziţie, retezându-mi serios din panoramă, m-am hotărât de la bun început să fac abstracţie. La un moment dat, ce-i drept, mi-a venit ideea să-l escaladez, dar cum n-am avut nici ustensilele adecvate şi nici suficient curaj, am revenit la prima decizie şi pur şi simplu mi l-am şters din minte. L-am făcut inexistent. Definitiv.
După ce m-am plictisit să le arunc oamenilor în cap tot soiul de gunoaie – la început ideea mi se păruse extrem de amuzantă, dar cum nu puteam, fără a mă apleca periculos de mult peste marginea acoperişului, să urmăresc reacţiile victimelor mele şi trebuia să suplinesc această lipsă de informaţie punându-mi la bătaie imaginaţia, iar imaginaţia mea avea şi ea o limită – am inventat un joc nou. Găsisem prin casă nişte dreptunghiuri din carton, perfect decupate şi în care erau perforate numeroase alte dreptunghiuri mici, aproape milimetrice. Cum rostul unor asemenea cartoane cu o dimensiune apropiată de cea a unei bancnote îmi scăpa, m-am hotărât să le dau o utilitate. Să prind oamenii în micile spaţii perforate. Dacă ţineam cartonul la o anumită distanţă de ochi, fiecare trecător încăpea, cu oarecare dificultate, în câte un dreptunghi, dacă îl apropiam îndeajuns de mult, încăpeau chiar mai mulţi în acelaşi locaş îngust. Imaginea era de-a dreptul grotescă. Indivizi care nu se cunoşteau şi care nu aveau nimic de împărţit, care treceau întâmplător unul pe lângă celălalt sau care aşteptau pe trotuar, de o parte şi de alta a străzii,deveneau prizonieri ai aceluiaşi spaţiu minuscul, prinşi ca muştele într-un carton pe care îl împărţeau, fără să aibă habar,cu încă mulţi alţii.
Mai greu avea să-mi fie să-l prind pe tata. Dar nu imposibil. Şi asta pentru că în fiecare zi, la ora trei, tata ieşea pe poarta uzinei, aproape sufocat în marea pestriţă de oameni. Mi-era greu să-l recunosc şi cu ochiul liber,încercasem deja de câteva ori, darămite printr-un carton perforat, lipit de ochi.
Arsenalul, în care se fabricaseră timp de 77 de ani afete şi tunuri, ajunsese, sub denumirea de UPET, să aibă douăsprezece mii de angajaţi, majoritatea din oraş şi din satele învecinate. La acea vreme, UPET-ul era o lume în sine. O lume de halate şi salopete. Însă despre calculatorul cu cartele perforate şi lumea lui de halate şi salopete, data viitoare.
DANIEL TACHE este doctor în filologie, critic și istoric literar, eseist și, mai ales, profesor la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
