Profesorii… Sigur că îmi amintesc! Îmi amintesc chiar și prima temă pe care profesorul meu de filosofie mi-a dat-o. Trebuia să fac o biografie despre Metodiu de Olimp, cel care a scris „Despre liberul arbitru”, însă la vremea respectivă nu am găsit nimic in enciclopediile consultate. Și acum simt un mic regret pentru că nu mi-am putut face tema… Cât despre anii de liceu, acum îmi apar în memorie ca un fel de lume perfectă. Imi aduc aminte de profesorii mei extraordinari, de profesorul de geografie, Gheorghe Răduică (nici nu îmi vine să cred că nu mai e printre noi!), de profesorul meu de filosofie și de economie, de profesorul Ioan N. Radu, de la revista Astronautica, de excelenta mea profesoară de franceza, Ștefania Rujan. Imi amintesc și de colegii mei, de doamna bibliotecară Maria Nicoară. In ciuda nostalgiei, nu regret că a trecut timpul.
Dacă tinerii nu mai speră, atunci viețile lor, la nivel individual, sunt pierdute. Văd foarte mulți tineri care, în ciuda dificultăților, continuă să se pregătească cu pasiune, dar prea mulți sunt fără repere, dezorientați, indiferenți sau pragmatici în sensul îngust al termenului, fără idealuri, fără stele polare… Uneori și școala și părinții sunt de vină și fac totul pentru a alunga ideile utopice din capul tinerilor. „Invață engleza și informatica, deoarece sunt de viitor ! Lasă literatura, teatrul, arta, filosofia!”. Nimic mai greșit, deoarece idealurile sunt matricea realului.
Ce aș fi ajuns eu, cu un tată (de fapt bunicul, care m-a adoptat) decedat când aveam numai 7 ani și cu o mamă (bunica-mamă adoptivă) care s-a retras într-o casă de bătrâni pentru a mă lăsa liber să studiez, să îmi urmez ideile utopice, speranțele ? Ar fi trebuit să îngroș rândul șomerilor. Am ales să îmi urmez idealurile și asta fac și acum…
Sunt profesori care dau ceva lumii și atunci îmi place să îi numesc dascăli. Pentru ei, a fi profesor e nu numai o profesie, dar și o misiune. Ei dau ceva lumii, pentru că șlefuiesc spirite. Dar funcționarii cu diplomă de profesori iau ceva lumii. Un profesor rău te poate îndepărta de materia în care ai putea excela, prin care ai putea dărui ceva lumii. De fapt, fiecare om trebuie să dea ceva lumii. M-ați întrebat despre experiența mea franceză… Iubesc această țară și iubesc țările în care viața unui om nu este numai o simplă statistică demografică, electorală sau contabilă. Iubesc acele țări în care viața unui om înseamnă și un suflet și o rotiță, parte a unui mecanism numit națiune.
Ștefan POPESCU este doctor în istorie la Sorbona , profesor asociat la SNSPA și, desigur, absolvent de CARABELLĂ târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
