Ignorat mult timp de critica literară, scriitorul Ioan Vișan a reușit să lase urme vizibile în proza anilor nouăzeci. Proza scrisă de Ioan Vișan nu aduce în fața cititorului neapărat noutate sau noutatea ca stare, cât conștiința și conștientizarea ei, în numele cărora literatura începe să spună deschis, cu armele ei, ceea ce are de spus (scris). Ioan Vișan nu și-a propus, repet, să scrie ceva nou, ci a încercat și a reușit să facă mai vizibil noul, acel nou specific epocii, vremurilor din care venea, din care se născuse.
Ioan Vișan nu este doar un prozator modern, preocupat de actualitate, ci și un autor care accentuează tendința de întoarcere în (către) sine, întoarcere greu de dus la capăt uneori în esența ei, dar reușită la Ioan Vișan și compensând printr-un text ideal constructiv, văzut și vizibil. Ioan Vișan scrie, deasemenea, o proză grea, plină, prea încărcată de sensuri, dar nu excesiv metaforică ci, dimpotrivă, deschisă și ușor abordabilă. Ioan Vișan scrie pentru simțuri, pentru simțuri ascuțite, simțuri ce pot (sur)prinde lectura și textul în sine.
Scrierea interiorizată a lui Ioan Vișan s-a dovedit a fi mai importantă pentru autor decât principiul respingerii directe a unei realități inacceptabile, greu digerabilă și moral și estetic. În proza lui Ioan Vișan trecutul dar și prezentul emană un miros urât și, de aceea, tot ce este urât mirositor și aparține acestora devine brusc suspect chiar și ca fenomen literar. Scriitorul Ioan Vișan rămâne pe parcursul scrierilor lui și sceptic și lucid. Poate să vadă diferențele, poate să privească suspicios formele noi ale scrierii, promovând îndoiala metodică, didactică, în fața a tot ceea ce înseamnă temă așa-zis importantă.
Ioan Vișan, scriitorul, iese, evadează din zgomotul cotidianului preferând observarea, ascultarea și apropierea pas cu pas de viața de zi cu zi, transformând și cea mai obișnuită lume într-una de nerecunoscut. La fel ca prozatorii din Școala de la Târgoviște , Ioan Vișan a scris literatură din momentul când a crezut că știe aproape totul despre ea. Adică atunci când a ajuns la un anumit grad de maturitate și, datorită acestui crez bine asumat, literatura scrisă de Ioan Vișan este, fără niciun fel de ocolișuri, o provocare, o invitație la… introspecție, adresată tuturor celor care n-au renunțat să mai creadă în funcția constructivă a conștiinței și în rolul dinamizator și, în final, înălțător al spiritului.
Ioan Vișan nu este un spirit ironic sau coroziv, însă atacă vizibil logoreea emfatică, combativitatea grafomaniacală, opunând permanent un fel de evazionism utopic și prezumțios, salvând în permanență adâncimea simbolică, esteticul moralizant și adevărul operei, denunțând celelalte „adevăruri”. Ioan Vișan nu este nici un prozator nihilist, ci unul complex-tolerant, un scriitor care nu încearcă să ia în posesie tema sau tematica textului ori realitatea descrisă. Ioan Vișan sfidează iluzia, visează întotdeauna că descoperă o realitate care nu e posibilă nici măcar în vis, subliniind în permanență și descriind în același timp nevoia de utopie.
Ioan Vișan este un scriitor care își prelungește rafinat și substanțial propriile reprezentări ale lumii, ale vieții, cu proiecțiile reci ale fantasmelor într-un decor devitaliza(n)t și sideral. Limbajul prozei lui Ioan Vișan este cizelat, epurat de… sevele oralității, tocmai pentru a putea cât mai bine capta structura clară a ideii, a conceptului.
Facebook
WhatsApp
TikTok
