O FĂRÂMĂ DE MEMORIE, DINTR-UN UNGHER…
Să-şi împreuneze mâinile a rugă, în fiecare seară, bunica o învăţase, în zilele lungi de vară, când leneveau la umbra merilor parfumaţi din grădină, în aşteptarea orei dulceţurilor sau a şerbetului de la amiază. Căldura nu era aşa sufocantă ca la oraş(cum îi spunea mama, atunci când o vizita), căci delicate atingeri răcoroase, le dăruiau frunzele-mici evantaie aflate în slujba celor ce poposeau sub coroana clădită de ele.
Timpul se scurgea alene, dar ei nu-i păsa, câtă vreme poveştile nu conteneau. Erau din alte lumi, din alte vremuri, ajunsese să cunoască personajele, ca şi cum erau contemporani. Descrierea lor cu atâta bogăţie de amănunte era fascinantă şi o îndemna să plece cu gândul departe, să se amestece cu ei, să fie parte din povestea lor.
„Cum de nu uită nimic, o fi o fericire sau o mare povară să le porţi pe toate cu tine, câte s-au întâmplat, în urmă cu aşa amar de vreme?” se întreba copila cu ochi mari şi privire ageră, efortul concentrării desenându-i două linii subţiri pe fruntea înaltă, delicat atinsă de razele de soare.
Bunica nu se oprea, transpusă în timp, tresărind la scenele palpitante, de parcă atunci se întâmplau, sădind, uneori voit, cel mai adesea involuntar, curiozitate şi dorinţă de mai multă şi mai multă trăire în alte vremi, din partea fetei.
“-Hai copilă, că s-o fi răcit tare, apa aia! zicea, oprindu-se, nu fără regret, însă doar după ce personajul poveştii se căsătorea, pleca din sat şi se mai şti doar din auzite de el, ori pur şi simplu murea, cel mai adesea de boli pentru care fusese demult aflat leacul.
Gustul desăvârşit al şerbetului de cacao cu nuci întregi, din paharul cu apă rece, o aducea în realitate, căci se străduia să nu piardă nimic din atingerea suavă oferită papilelor gustative, zilnic răsfăţate de darul de la maica Filofteia, de la mănăstirea din apropiere.
Venea des în vizită, căci trebuia să-şi îngrijească oasele neputincioase, la băi, dar uita repede de îndărătnicia lor, acolo, în grădina ei de flori, în care o găsise o dată când se hotărâră să o caute la mănăstire.
Bunica o învăţase, e drept, dar tare-i mai plăcea ruga făcută de maică! Era ca şi cum stătea de vorbă cu un Dumnezeu aflat drept în faţa ei, căruia îi vorbea nu ca şi cum s-ar fi temut, ci ca unui părinte ce trebuia să-şi ajute copilul care nu ştia cum s-o scoată la capăt cu grijile lui.
După ce maica se duse şerbetul dispăru şi el, asta ştirbind din farmecul amiezelor însorite. Îi rămaseră însă ruga şi chipul bland, încadrat de-o dungă argintie şi de negrul veştmântului.
MARIANA OPREA STATE este absolventă de istorie și filosofie, consilier la Serviciul Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale și vecină cu serele de flori ale Târgoviștei…
Facebook
WhatsApp
TikTok
