După câteva zile în care am lăsat lucrurile să se așeze, închei săptămâna prin a-mi folosi propriile cuvinte. Trebuie să mărturisesc că acesta a fost unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le-am făcut, căci am retrăit, odată cu Cristi, noaptea de 30 octombrie 2015 și liniștea de după.
De ce-am făcut asta după opt ani? Pentru că e dureros să atingi răni care nu s-au vindecat și pentru că, aparent, am fost omul potrivit care a pus la timpul potrivit o întrebare. Pentru că am stat zilele acestea de vorbă cu un om care își înțelege și vindecă rănile, care le-a acceptat și care a înțeles că a cere ajutorul nu te face slab. Pentru că e bine să mai învățăm și lecții, chiar dacă unii dintre noi au impresia că știu multe.
Am adus în fața cititorilor Gazeta Dâmboviței o poveste cu final fericit. Sunt recunoscătoare pentru încrederea cu care Cristi mi-a spus mai multe povești decât am scris eu în aceste zile și sunt mândră de curajul lui. Cu emoțiile lui și condeiul meu am pictat portretul unui om care a găsit în el puterea de a trece prin toate, de a nu se lăsa copleșit de liniște și ambiția unui artist atât de îndrăgostit de muzică încât, literalmente, a făcut din ea unicul motiv pentru a rămâne în viață. Am descoperit ceva ce, să fim sinceri, mulți dintre noi nu avem: curajul de a cere ajutor. Am văzut toate zidurile pe care încă le mai are în jurul lui, dar nu m-am atins de niciunul așa cum îmi stă în fire pentru că sunt convinsă că, unul câte unul, Cristi și le va dărâma de unul singur.
În trei ani de presă, zi de zi, am învățat de la echipa din redacție că a spune adevărul e cel mai important lucru pe care-l poți face. Așa că asta am făcut și cu această serie de articole, deși a fost un adevăr care n-a convenit tuturor. Am să iau ca o lecție cuvintele lui Cristi: Cu ce mă mai ajută să arăt cu degetul și să caut eu vinovați? Îmi mai aduce asta prietenii înapoi?. La început, când toată lumea scotea cărți și scria articole, furia și durerea au făcut să apară tot felul de acuzații în spațiul public. Acum, după opt ani, vorbind cu un om care încearcă să se vindece, în adevăratul sens al cuvântului, lucrurile nu mai sunt pline de furie, iar mărturiile lui nu mai sunt de primă pagină, dar sunt o lecție; o lecție dureroasă pe care sper să n-o uităm.
Mulțumesc, Cristi! Mulțumesc pentru entuziasmul cu care ai acceptat propunerea mea, pentru emoția cu care mi-ai spus povești pe care n-am să le mai uit și pentru lecțiile care fac acum parte din cutiuța mea de bijuterii.
Frumusețea din oameni se vede doar prin ochii limpezi, netulburați de prejudecăți și autosuficiență.
Claudia F. BADEA
Facebook
WhatsApp
TikTok
