Eram din nou singur într-o rezervă de spital. Eu și amintirile crude ale Iadului din care încă nu-mi vine să cred c-am scăpat. Ce fac acum? Ce urmează? E ușor să derapezi, să te lași copleșit de durere, de coșmaruri, de demonii care-au ieșit odată cu tine. Atunci a fost pentru prima dată când am văzut că am toate degetele. Erau bandajate, dar mă bucuram că sunt măcar toate.
Până pe la jumătatea lui decembrie au urmat proceduri medicale, operații de reconstrucție și chiar și transfuzii. Nu puteam nici măcar să stau în picioare; pe de-o parte devenisem ușor anemic, iar pe de altă parte, țesuturile pentru grefe fuseseră luate de pe picioare, iar acest proces a fost dureros. Corpul se lupta cât de mult putea să se vindece, dar arsurile de gradul 3 și 4 au nevoie de mai mult timp pentru a se vindeca decât eram eu dispus să aștept. Așteptarea e lungă! Țin minte și acum cât de mult m-am bucurat prima dată când am fost capabil să ridic un croissant de pe o farfurie. Pașii mici, simpli, au dus la recuperarea completă.
Nu sunt de fier nici eu. Nu eram bine deloc. Dacă mai și gândeam negativ aș fi fost la un pas de a pierde lupta. Auzeam adesea urletele acelea îngrozitoare și simțeam căldura focului pe spate, dar aveam două opțiuni: cedez și pierd tot sau strâng din dinți și lupt pentru Crsti cel de dinainte de 30 octombrie. Medicii erau mulțumiți de rapiditatea cu care mă recuperam, iar eu abia așteptam să pot bea o bere rece, la mine acasă, în timp ce mă bucur de un vinil și de liniștea pe care mi-o dă muzica de fiecare dată.
Evitam în acele zile, cu orice preț, să citesc orice se scria despre Colectiv. Primeam mesaje de la oameni din presă care voiau să trec iar prin iad doar ca să-și scrie ei poveștile de primă pagină. Nu voiam să vorbesc cu nimeni. Mă izolasem, doar eu și muzica, pentru că n-aveam nevoie de întrebările oamenilor, de compasiunea lor, de mila lor, ori de nodul în gât cu care-și căutau cuvintele atunci când vorbeau cu mine. Voiam să scap de acolo.
La un moment dat, Asociația Românilor din Belgia a contactat spitalul în care eram pentru a ne ajuta să ținem legătura cu cei de acasă. La sugestia medicilor, ne-au oferit laptopuri care nu doar să creeze legătura dintre noi și cei de acasă, dar care să ne forțeze să ne folosim mâinile și astfel să ne recuperăm mai rapid.
În salonul mic, la mii de kilometrii de prieteni și familie, singur și cu coșmaruri care nu-mi dădeau pace, am avut o singură plasă de siguranță: muzica. O ascultam zi și noapte, căci dacă aș fi oprit-o, liniștea m-ar fi sufocat rapid. Radioul din rezerva de spital a fost salvarea mea.
După ce-am luptat cât de mult am putut, am reușit ca pe 26 februarie 2016 să mă întorc acasă singur, pe picioarele mele, aproape ca nou, dar drumul meu spre vindecare nu se oprise.
Facebook
WhatsApp
TikTok
