În noaptea aceea, când prima ambulanță m-a preluat mai mult mort decât viu, m-au dus la Floreasca. Nici ei nu mai știau unde să ne ducă și ce să ne facă mai întâi. Era pentru prima dată când atâția oameni arși aveau nevoie de un pat de spital. S-a făcut triajul, momentul acela în care medicii decid cu inima strânsă, cine mai poate rezista până la un alt spital și cine luptă pentru ultima înghițitură de aer. Pe mine m-au trimis la Elias. Avem 40% din suprafața corporală arsă. Nu simțeam mai nimic, dar îmi arseseră mâinile, spatele, ceafa și capul.
Am stat vreo 3 zile sedat complet. Era vital ca mintea să fie pusă pe pauză, iar corpul să lupte cât de mult poate, căci de acolo ieșeau pe picioarele lor doar cei care strângeau puternic din dinți și luptau pentru propria viață. Medicamentele, bandajele și terapia erau inutile dacă tu nu decideai că e momentul tău să lupți până dincolo de putință. Am fost și intubat pentru o perioadă scurtă de timp pentru că inhalasem mult fum cât am stat pe jos. Mi-au făcut la Elias chiar și o incizie pe spate pentru că arsura se umflase și riscau să se complice lucrurile.
Când m-am trezit în sfârșit, primul gând pe care l-am avut a fost: Eu oare mai am mâinile întregi? Picioarele întregi? Mâinile erau bandajate complet și nu-mi puteam da seama cât din mine fusese distrus de flăcări. Imediat ce m-am trezit a început lupta conștientă.
Medicii de la Elias au început să facă grefe de piele. Am fost printre norocoșii care și-a putut dona singur țesutul. Luau de pe picioare și puneau pe mâini, pe spate și pe unde mai era nevoie. Se lucra continuu. Era o zarvă permanentă, iar noi eram tratați cu profesionalism și frică pentru că nimic din cei zece ani de facultate de medicină nu te pregătește să vezi sute de tineri arși de vii.
Până la sfârșitul primei săptămâni, spre surprinderea tuturor, m-am ridicat din pat. Nu știam încă dacă mai pot să bat la tobe, dar puteam măcar să stau în picioare. Gândul la tobele din sala de repetiții mă făceau să strâng din dinți, să trec peste durerile crunte și să încerc să scap cât mai repede de toate acele bandaje.
Abia când au venit medicii din Belgia să vadă care e situația și pe care dintre noi ne pot transfera în afara țării, am aflat cât au muncit medicii români pentru noi. Deși auzisem că românii ieșeau în stradă și-i blamau, oamenii din spitale abia dacă mâncau sau dormeau în acele zile. În sălile de operație nu se mai stingeau luminile, iar mulți n-apucau să-și tragă sufletul. Era ceva ce nu mai văzuseră până atunci și s-au mobilizat cum au știut mai bine. Nu mi-a lipsit nimic și nu am stat niciodată cu pansamente mai mult decât trebuia sau cu răni neîngrijite ca la carte.
S-a lovit în medici în spațiu public, la acea vreme, de parcă ei ne dăduseră foc, dar majoritatea grefelor mele sunt făcut la Elias și niciuna n-a avut probleme. Oamenii ăștia s-au chinuit să ne țină în viață pe fiecare dintre noi, dar lupa cu durerea și disperarea, cu imaginile care ni se derulau tuturor în fața ochilor și cu urletele din cap depindea și de noi, nu doar de ei. Eu am ales să lupt. Știam că orice secundă de slăbiciune mă poate trage înapoi în Iad așa că mă gândeam la tobele mele și făceam pași mici spre vindecare.
La vreo săptămână de stat la Elias, un avion m-a dus în Belgia, pe un alt pat de spital, tot singur în salon. Eu și demonii care veniseră după mine din Infern.
Facebook
WhatsApp
TikTok
