Liniștea mea s-a spulberat rapid în urletele disperate a 500 de oameni care vedeau Iadul cum se revarsă peste ei în doar câteva secunde. Am început și eu să intru în panică atunci când am văzut că a doua ușă nu se deschide, iar oamenii se îmbulzesc pe singura ușă care avea să ne elibereze din infern.
Am mai făcut câțiva pași, iar disperarea oamenilor m-a pus la pământ. Am ajuns pe podea de acolo de unde nu știi dacă te mai poți ridica. Cu siguranță am fost și eu, ca și alții, călcat în picioare, dar nu mai simțeam nimic. În câteva clipe au ajuns și alții la podea, peste mine. Erau atât de mulți oameni peste mine încât aproape că mă sufocasem la un moment dat. Mi-am pierdut cunoștința. Nu cred că mai conta pentru cineva atunci dacă sunt viu sau mort. Nu cred că mai știam nici eu.
Toate astea se întâmplau în fracțiuni de secundă, momente în care, în toți acei oameni, domina instinctul de supraviețuire. Dacă reușeai să salvezi pe cineva, erai erou, dacă nu, era o minune că te salvai chiar și pe tine. Eu n-am putut să mă salvez de unul singur.
La un moment dat, când oamenii care căzuseră peste mine fuseseră ridicați, și-am simțit din nou puțin aer, dacă ce era acolo se mai putea numi aer, m-am trezit și-am încercat să mă ridic. Atunci am conștientizat cu adevărat gravitatea situației. Atunci am simțit focul care mă ardea pe spate și m-am pus din nou cu fața la podea. Am început să urlu sperând că mai poate cineva să mă salveze. Știam că nu acolo e sfârșitul meu. Știam că mă așteaptă setul de tobe în sala de repetiții, dar nu mai simțeam nimic.
Cred că mi-am pierdut cunoștința de mai multe ori. Îmi amintesc că o fată mă ținea de mână și mă ruga să o ajut să iasă din Iad, dar eu nu mă puteam ajuta nici pe mine. Și azi am mustrări de conștiință pentru că am fost neputincios, deși e o minune c-am supraviețuit chiar și eu.
Într-un final, cineva, nu știu cine, m-a ridicat și m-a scos de acolo. Nu știu ce-au făcut cu mine după, unde m-au pus și cine a avut grijă de mine în primele secunde. Nici nu-mi mai amintesc cum s-a simțit prima gură de aer. Știu doar că tremuram. Nu puteam să-mi dau seama cât din mine arsese și cât mai era întreg. Sincer, nici n-am știut dacă mai sunt sau nu până ce n-am ajuns pe mâna medicilor.
M-au trezit sunetele sirenelor de ambulanță!
Claudia F. BADEA
Facebook
WhatsApp
TikTok
