Oloier. Tatian Oloier. Așa se recomanda. Pe fugă, întotdeauna pe fugă. Stătea un minut de vorbă și brusc fugea. „Scuză-mă, mă grăbesc de nu mai pot!” și țâști, pe-aici ți-e drumul. Dacă trebuia să stea la coadă, își lăsa rând și alerga la alte cozi, chiar și-n marginea ailalată a orașului. Ajungea la timp la toate. Când era mic îi făcuseră manej în curte, dar amețea destul de ușor, așa că l-au pus pe lanț, făcea un continuu du-te vino. Trebuia musai în lanț că fugea așa de tare că nu-l ajungeai nici cu mașina. Nu că ar fi fost mașini în satul lui prăpădit. Când a fost să-l dea la școală, fericirea lui, avea de „mers”12 kilometri. Stătea la ore, dar în pauze… Mă rog, n-a făcut multe clase, vreo zece. Cu banii economisiți pe navetă, s-a dus la oraș. Voia să se facă poștaș. Nu l-au primit, avea origine nesănătoasă, taică-său păstorise o moară mică și l-au trecut la chiaburi. Poștăria era treabă serioasă, aveai bani de cărat, acte… A ajuns la Clubul Sportiv. Avea 17 ani. Câștiga tot. Mândria orașului, ce mai. Dar… pentru că întotdeauna există un „dar”, avea și Tatian al nostru o meteahnă: dacă i se ivea în fugă ceva frumos se oprea. Stătea și se uita la un cuib de rândunici, la o „Răpire din serai”, la o fată frumoasă, mai ales la câte o fată frumoasă. La un cros național a văzut-o pe marginea traseului pe Tudorița. Tudorița era sudoriță fruntașă și avea o pancartă cu „Cinste sportivilor noștrii(sic)”. Tatian a văzut-o, s-a oprit și s-a uitat la ea până au trecut toți ceilalți concurenți. A pierdut concursul, dar s-a ales cu Tudorița. Nu pentru mult timp, fiindcă la alte concursuri găsea alte tudorițe, marienuțe georgetuțe. În armată a fost curier, desigur. Și ar mai fi rămas, dar avea un mare dor de ducă. Și s-a dus… în Yugoslavia, tot într-o fugă a trecut granițe, muzee, katerine, evelyne, madelynne. În Anglia s-a angajat ospătar pe un transatlantic și a ajuns pe Tărâmul Făgăduinței. Acolo putea să alerge cât voia. Asta era prin anii 70 din secolul trecut. Americanii, văzându-l tot într-o fugă, au început să alerge și ei. Din New York până-n Los Angeles. Unde s-a și oprit. Am uitat să vă spun că Tatian arăta foarte bine, cu părul creț, așa, spre macho. Ce și-au zis americanii: alergatul te face să arăți foarte cool. Cool, cool, dar Tatian s-a întâlnit cu Cynnthia. Fata asta avea multe idei în legătură cu Tatian. Una dintre ele a fost să deschidă o școală de… jogging. Cu băiatul nostru pe post de „trainer”. Câștiga bine, veneau pe la școală tot felul de celebrități de pe la Hollywood. Anii au trecut, Tatian era deja cineva. Cineva mic, desigur, dar cineva. Deschisese și un club: Forrest Run, la marginea unei pădurici. Pe la începutul anilor 90 ai aceluiași secol trecut, s-a nimerit pe-acolo și un tip, Bob, cică regizor la Hollywood. S-au împrietenit, au povestit… mă rog, nu cine știe ce. Cert e că în 1994 Tatian s-a dus la un cinematograf și a văzut „Forrest Gump”. N-a înțeles mare lucru, doar că numele regizorului semăna foarte tare cu al lui Bob. Ceva cu Z. Dar, văzând filmul, lui Tatian i s-a făcut atât de dor de țară, încât a alergat urgent să-și ia bilet de avion până în România. În avion i s-a făcut rău și a murit.
Medicii au constatat că decesul a survenit în urma lipsei de activitate.
P.S. Am scris toate astea după ce am auzit strigătul lui Gigel „Mașinuță”(târgoviștenii știu!): „Dă și mie două mii de lei!”. De văzut nu l-am văzut.
Facebook
WhatsApp
TikTok
