Negustorul cinstit hoț neprins este! Cam așa cred că e în Românica noastră milenară, de când s-au inventat peșcheșul, șpaga, bacșișul, birul, pomana, datul dreptului și celelalte turcisme și neaoșisme. A devenit un mod de gândire în „foloase necuvenite” orice afacere mai mult sau mai puțin onestă. Chiar dacă e cu statul. Primul cuvânt pe care îl învață copilul unui politician este: „cât?”. Iar ceilalți copii nu se lasă nici ei mai prejos, chiar dacă-l învață mai târziu. Privitorii de pe margine estimează doct, semidoct și sfertodoct comisioanele din privatizări, concesionări și alte marafeturi economicești. Pe ei oricum nu-i privesc toate astea, dar cum datul cu părerea e sport național, concluzia finală e că „se fură domnule, ceva de speriat!” Și chiar se fură. Se fură cu camioanele, cu trenurile, cu avioanele, cu pădurile. Partea proastă e că vinovații principali nu sunt prinși niciodată.Sunt băgați la mititica doar ăia de mâna a doua. Normal că pe un comision consistent. Cum ar veni, pușcărie pe bani.
Iar o să mi se spună că scriu numai despre aspecte negative, dar ce-i negativ în furăciune, evaziune? Într-un fel sau altul, toți furăm. Sau ne-o furăm. Comunismul ne-a învățat că putem eluda legea, pentru că legea era proastă, făcută de niște proști. Așa se șoptea pe la colțuri. Mentalitatea a rămas, la fel și prostia. Nu ne dezbărăm de ideea că statul e tătucul atoatevăzător și atoatecuprinzător.
Mi-am amintit de o șpagă din anii ăia de dinainte de 1989. De fapt nu era șpagă, dar… Flavius, stomatologul la care mergeam, bun prieten și mare admirator de teatru, m-a văzut fumând Carpați și m-a cadorisit cu un cartuș de Kent. Făcând programarea pentru următoarele consultații, am scris pe o margine a cartușului datele de prezentare, crezând că nu voi termina de fumat țigările până atunci: „19, 22, 26”. Mă duc direct la teatru, la repetiție. O colegă, dăduse necazul peste ea, mă roagă să o împrumut cu niște bani să cumpere un cartuș de Kent. Galanton, îi ofer cartușul proaspăt primit, urmând să-l recuperez în câteva zile. Apoi mă duc la stomatolog pe 19, pe 22 și pe 26. Pe 26 îl văd pe Flavius uitându-se tare ciudat la mine. Mă-ntreabă dacă am fumat Kenturile. Îi zic că nu și îi spun ce-am făcut cu cartușul. Și unde nu-l apucă un râs homeric. Scoate dintr-un sertar un cartuș de Kent pe care erau notate cifrele de mai sus. Era același. Îl (re)primise de la o pacientă de la partid, care îl primise de la cineva care voia o adeverință de intrare în spațiu. Ăla cu intrarea în spațiu îl primise la rândul lui, de la un doctor căruia îi reparase ceva la casă. Doctorul pusese mâna pe cartuș de la un milițian care avea nevoie de o operație. Iar milițianul înșfăcase țigările de la colega mea care făcuse un accident minor, dar nu-i trebuia proces verbal și amendă. Toate astea într-o săptămână.
Înlocuiți acum cartușul de Kent cu un combinat sau Regie. Tot aia! A! Flavius nu era fumător…
Facebook
WhatsApp
TikTok
