TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA: URMĂTORUL, VĂ ROG !

 

–  Următorul, vă rog !

Casiera îmbia clienţii cu o voce neutră, aşteptând dinapoia ghişeului facturile de plată şi bătrâna care tocmai urma la rând se opri în faţa ei clipind des din ochi. Rămase locului sprijinită de marginea rece a tejghelei ca şi când ar fi fost surprinsă cu mâna în buzunarul cuiva. Cum, îi venise rândul? Aşa de repede?

–  Nu, nu ! serviţi-l pe domnu’ ! Am tot timpul din lume ! parcă se scuză şi se retrase tocmai la celălalt capăt al cozii.

Ah, cozile din ziua de azi ! gândea ea. Nici n-apuci bine să te aşezi, că una-două ai şi ajuns la ghişeu. Nicio scofală ! Nu mai înţelegea nimic. Cincizeci de ani cozile fuseseră viaţa ei, familia ei putea spune şi dintr-o dată vremurile o deposedaseră de un bun de preţ. Da, suferea după ele ca după cineva drag, pierdut în împrejurări neaşteptate cu toate că trebuia să recunoască cinstit că în privinţa asta apucase şi zile mai bune.

Gândul la cozile începute, odinioară, la cinci dimineaţa o făcu să ofteze nostalgic. Îi răsuna în urechi simfonia sticlelor de lapte şi a borcanelor de iaurt izbindu-se în sacoşe de parapetul alimentării cu fiecare jumătate de metru înaintat. Cât de mult îi lipsea vocea prevenitoare a vânzătoarei  ,, Nu mai staţi, vă rog ! Mai am doar o navetă cu lapte !,, Se isca o mică rumoare, cum se aud tribunele după o ratare la fotbal, dar în rest, ce să faci?  Te resemnai – era şi mâine o zi ! Barem aveai cu cine scoate o vorbă. Parcă o vede pe madam Procopiu. Ei, cum stătea ca pe ace într-o vreme. O simţise imediat. Avea soţul militar, fusese operat de hernie iar ea nu ştia cum să se împartă între grija lui şi treburile casei. ,,Dar mergeţi doamnă acasă şi veniţi mai târziu. Da, sigur, vă ţin eu locul. Se poate?  ,, o asigură ea şi când se întoarse, madam Procopiu adusese într-un pahar de plastic cafea. O ţine minte şi azi – cafea mai grozavă ca aia n-a mai băut de atunci.

Sau pe madam Comşa, săraca. Ce nenorocire ! Într-o zi, avusese o criză de angină pectorală chiar acolo, la rând, că a trebuit să vină Salvarea şi ei au petrecut-o mult timp, îngrijoraţi, cu privirea. Adevărat, nu s-a mai întors niciodată în mijlocul lor dar ei continuau s-o pomenească mereu, parcă vorbeau despre cineva numai puţin plecat ce urma să revină de îndată acolo. Cât despre domnul Radu, ce să zică?  Of, Doamne, cum îl scotea amintirea acum din colţişorul acela prăfuit al memoriei ! Ce om reţinut şi discret ! Se aşeza cu sfială la coadă, parcă ar fi vrut să treacă neobservat încât lumea luase atitudinea lui drept aroganţă. Da de unde ! Deşi n-ai fi zis, avea şi el destule pe suflet. Fata lui lucrase le externe şi ceruse  azil într-o ţară occidentală şi-acum, bietul om, avea probleme cu organele.

–  Lăsaţi domnu’ Radu că la vârsta noastră n-are ce să ne mai facă Securitatea, îl încurajă ea.

– Nu pentru mine mi-e teamă doamnă. Mă îngrijorez pentru fată, răspunse el mândru, cu o privire pierdută. Acum îi părea rău că nu aflase niciodată urmarea întâmplării.

Îşi şterse două lacrimi pe obraz  în momentul în care micuţa Dora i se arătă ca prin ceaţă. Copila era nelipsită din cuprinsul cozilor, uneori făcând cu schimbul cu un frate mai mare. Îi fătase căţeaua un pui cu cinci picioruşe şi toată coada o rugase să-l aducă să vadă şi ei curiozitatea aceea. Ce vremuri ! Ce viaţă pulsa în destinele uneori anonime ale cozilor că dacă ar fi avut talent ar fi scris un roman !

Necazul ei începuse imediat după 89. Mai fuseseră câteva cozi la alimentara din colţul străzii, se adusese, după mulţi ani, caşcaval şi salam de Sibiu dar parcă prea erau de toate şi se obţineau prea uşor, nu mai aveau nici un farmec cozile astea şi încet-încet se răriră până dispăruseră cu totul. Se văzu nevoită să bată din uşă în uşă vecinilor de scară, rugându-i, da, rugându-i să-i încredinţeze ei plata facturilor la curent, la gaze ori de telefonie. Nu, să nu se îndoiască, făcea cu dragă inimă oficiul acesta, îi asigură ea şi apoi ce leac mai bun împotriva singurătăţii ar fi avut decât statul la coadă? Continuă atât de convingător că vecinii se învoiră cu toţii. Noroc cu ei ! Revenise parcă la viaţă cu toate că nici cozile nu mai erau ce fuseseră cândva. Deveniseră anoste, fără nerv, fugitive, greu îţi mai arunca cineva o privire iar dacă te călcau pe încălţări nimeni nu ţi-ar fi spus măcar în treacăt ,,pardon!,, Cât despre conversaţii, ce să mai zici ! Lăsau mult de dorit ! Discuţiile se înfiripau cu greutate, parcă trebuia să le scoţi cu cleştele vorba din gură şi atunci când se sinchiseau să-ţi răspundă, o făceau doar ca să scape de tine. Cum se întâmplase deunăzi cu domnul din faţa ei. Îl întrebase cât este ceasul şi el îi răspunse :

-Nimeni nu ştie, doamnă, de unde venim şi-ncotro ne-ndreptăm ! Auzi vorbă ! Căzuse pe gânduri şi din ele n-o scoase decât vocea neutră a casierei : următorul, vă rog!

 

IOAN  VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul Jurnalului de la Mahala…