Nota autorului: Addenda la editorialul domnului Daniel Tache, Pe urmele lui Perceval…
De când sunt, românii, după cum se cunoaşte,
n-au fost făcuţi şi pace să fie miliardari.
Au trăit mai mult de azi pe mâine şi din an în Paşte.
Cu toate că regula îşi are excepţiile ei,
aşa cum alţii visează acţiuni şi petrodolari,
lor, dacă le scutură grâul o pâine
şi le lăcrimează o ceapă pe masă,
le-ajunge şi-s gata să spună O.K.!
Împăcaţi cu soarta, răbdători
de mai să-ţi vină să mori,
au românii specificul lor:
au dor,
au umor,
şi întocmai cum unii au Marile Canioane sau Bosforul,
tot de la natură s-au trezit şi ei, peste noapte, cu fosforul.
Încât, deveniseră sclipitori din cale afară,
într-o vreme când fosforul, la bursa metalelor,
nu valora nici cât sarea amară.
Dar ei parcă nici nu se sinchiseau.
Tăceau şi tăceau şi tăceau,
măcar că fosforul, ca şi cuţitul, le ajungea adesea la os.
Însă, ce credeţi că spuneau ei atunci?
„Doamne, mulţumescu-ţi frumos!”
şi cădeau dintr-o dată pe gânduri,
parcă ar fi privit roua înainte de coasă.
„Măi! zicea careva tot umblând printre rânduri,
ăstora, pesemne, nu le sunt boii acasă!”
Cum de picase gândul pe capul lor mai rău ca năpasta,
nu puteau înţelege şi basta!
În atâta elan şi entuziasm,
asta era ca o boală congenitală, ca un marasm,
ceva pur şi simplu fără precedent
în România regnului fosforescent.
Fapt pentru care,
împricinaţii fosforescenţi au şi fost duşi de la spate
la reeducare.
Unii în sanatorii şi schituri.
În ocne alţii şi fabrici de chibrituri.
La deal şi la vale să sape canale.
La stufuri în bălţi şi în delte,
numai şi numai ca simple unelte…
Însă degeaba!
Mai mult ca oricând,
odată ieşiţi,
ca de-un toiag stăteau sprijiniţi,
într-un gând
sau în cot,
zicând şi zicând:
„Doamne, mulţumim! Mulţumim pentru tot!”
IOAN VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul Jurnalului de la Mahala…
Facebook
WhatsApp
TikTok
