Homeriada
Din ce spuneau, nu se mai înţelegea nicio iotă.
Mă şi miram cum de puteam să-i ascult.
Bubuia elocvenţa. Coatele deveneau o invincibilă flotă.
Din principii curgea numai lapte şi miere.
Cădea varul pereţilor de atâta tumult.
Între noi, cu privirile stinse, orbul ne scruta în tăcere.
Nu mai văzusem nicicând o mai mare şi crâncenă patimă.
Nu se deosebeau cu nimic porumbeii de ulii.
Îi unea, însângerată, invizibila cratimă
ce-i răstignise cândva pe rotundul aceluiaşi scut.
Şi întruna vorbeau. Roşeau de plăcere, în fotolii, credulii.
Numai orbul, dintre toţi, rămăsese tăcut.
Erau unanimi şi vivanţi. Nu le-ar fi rezistat vreo redută,
cu creierele lor intrate în erecţii.
Voinţa de fier şi credinţa în câte ziceau, absolută,
nu admiteau niciun cum, niciun ce, niciun dacă,
cu atât mai puţin obiecţii.
Sfârşiseră-acum de vorbit despre toate şi tot.
Îndelungul efort le scotea în paloarea obrajilor morbul.
Venea, aşteptată demult, clipa Marelui Vot,
când, abia desluşit, în sprâncenele lui apăru un triunghi isoscel.
– Să vedem! Să vedem! doar atât zise orbul,
şi-am ieşit în stradă împreună cu el.
IOAN VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul Jurnalului de la Mahala…
Facebook
WhatsApp
TikTok
