STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; Noi cu cine votăm?…

Avem o ţară mai ceva ca afară. În febra europarlamentarelor, partidele îşi storc cu îndârjire consilierii de imagine şi creatorii de sloganuri, în ideea că, poate-poate, găsesc combinaţia magică de cuvinte care să ia minţile alegătorilor. Unii ne aduc Europa în fiecare casă. Şi eu care credeam că suntem deja în Europa, în NATO şi alte organizaţii de acest gen. Se pare însă că politrucii noştri cei de toate zilele percep intuitiv, la un nivel larvar desigur, că nu suntem acolo şi că mai avem de aşteptat până când vom fi cu adevărat europeni. Un alt partid vrea să fim mândri că suntem români, după ce, timp de 25 de ani, sentimentul acesta pur şi înălţător a fost îngropat de viu sub mormanul de fier vechi al industriei şi sub glia stearpă a agriculturii multilateral destrămate. O glumă, sinistră chiar, mi se pare adăugirea de pe un alt afiş, în care suntem anunţaţi că există pericolul să devenim grânarul Europei, asta după ce am revenit la metodele din 1907, cu sapa de lemn şi plugul tras de cal. De pe un alt afiş aflu că putem câştiga Champions League, dar nu cu o echipă de fotbal, ci cu una de politicieni. Sincer, mă întreb ce poate fi mai lipsit de inspiraţie: să le ceri românilor să fie mândri sau să insinuezi că fotbalul nostru mai poate emite vreo pretenţie în cupele europene ? Un adevăr trist ascunde şi afişul care proclamă că ridică România. Oameni buni, când faceţi o afirmaţie de acest gen se deduce că ne aflăm în situaţia contrară. Nebănuite sunt căile prin care adevărul reuşeşte să iasă la lumină.

Mai nou, în căutarea asiduuă de identitate, vedem fulare în plină primăvară, roşii, galbene etc. Se pare că nimeni nu mai are simţul ridicolului. E drept, într-o ţară care doarme pe ea, în care poporul, cu mici excepţii, e copleşit şi căpiat de grija zilei ce va urma, a facturilor restante, a maţului care trebuie burduşit cu orice ocazie, nimeni nu mai are timp să ia în seamă asemenea detalii.

Cu o zonă de război aflată la o aruncătură de băţ de graniţă, descoperim cu stupoare (oare?) că armata noastră cu pistoale de cauciuc şi cai de lemn nu prea ar fi capabilă să riposteze în caz de necaz şi că ar fi necesară recrutarea preventivă a tututor tinerilor până în 35 de ani. Ca să avem carne de tun, nu de alta. Istoria are prostul obicei să se repete, iar noi suntem iarăşi nepregătiţi. Dar astea sunt detalii, care pot fi omise în disperarea de a prinde un loc călduţ la Bruxelles.

Aşadar, pe 25 (mai) votăm. Fără să ne întrebăm de ce vor oamenii aceia să ajungă în fotoliul de europarlamentar, fără să cercetăm dacă cei care au fost deja acolo au făcut ceva concret pentru ţara aceasta, în afara unor tarife mai mici în roaming, de care nici că-mi pasă, dar îmi aduc mulţumirea sufletească a faptului că operatorii de telefonie mobilă nu mai fac burta chiar atât de mare. În rest, nu prea am auzit de ceva palpabil (era să-mi scape culpabil) venit de la europarlamentarii români. Sau poate sunt eu dezinformat. În toată această năuceală, în tot acest asalt al promisiunilor deşarte, ajung să mă întreb, deşi nu pot fi suspectat că aş fi turmentat, cu cine să votez. Iar dacă privesc eternele figuri obosite de pe afişele plătite cu bani grei, care vor intra la decont în buzunarul public,  îmi dau seama că nu prea am ce să aleg.

 

 

PETRE  STOICA  este absolvent al Facultății de Litere, la Universitatea  „Ovidius” din Constanța, profesor, traducător și, cum zice, scriitor de ocazie, cinic din fire, cu cei din jur, dar mai ales cu sine însuși…