Privirea mea curge printre șiroaie de apă, scormonește trecut și prezent, oprindu-se tristă în poarta morții… Se naște noaptea în șoapta mea de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o știe, strigătul meu e mut ca și viața.
19. M-am întors de la Paris la jumătatea lui iulie. Oraşul fierbea, se topea asfaltul sub picioare, oamenii umblau ameţiţi prin căldura unei veri apăsătoare şi, nu ştiu de ce, triste. Târziu, către miezul nopţii, ieşeam cu Maria pe străzi, respiram numai noi doi acelaşi aer, aceeaşi iubire. Maria a reuşit la examen, cu o notă foarte bună la filosofie, am aşteptat-o după fiecare probă în stradă şi am simţit că dragostea e lângă noi, în fiecare clipă. În august am obţinut, prin concurs, un post de asistent la facultatea pe care o terminasem şi a urmat vacanţa.
Încerc să-mi amintesc totul despre săptămânile acelea, cu Maria la mine acasă, cu mama şi fratele meu, apoi la casa de la munte, cu părinţii ei… Numai că umbra mea devine tot mai uşoară, iar eu cobor încet pe firul apei, sunt tot mai copil, picioarele mele simt tot mai greu apăsarea drumului, iar pietrele din cale sunt mânjite cu sânge şi cântă a moarte. Lumea mea e acum ca o barcă putrezită şi pluteşte tăcută peste vara din urmă. Să mori din iubire şi să te naşti împietrit în fiecare dimineaţă, e prea mult Doamne… Aş încheia călătoria, m-am rătăcit pe drumul atât de cunoscut, mereu la liziera pădurii din trecut. Cu urechea aşezată pe grămada de frunze uscate, spaţiul în care mă mişc pare pustiu, sângele razelor de lună curge nevăzut, ca şi viaţa mea care nu mai are rost. Privirea mea curge printre şiroaie de apă, scormoneşte trecut şi prezent, oprindu-se tristă în poarta morţii, deschisă pentru mine de ucenicul trădător. Mă roade fierul ruginit şi văd mişcându-se malurile dealului din faţă, stau singur în aşteptarea ei, moartea înaltă, ca o lagună ce sfârâie în lumina înăbuşitoare. Aceste semne de sare îmi ard buzele uscate, sunt ca un pom gol, care-şi caută ecoul în lanţurile de ramuri înfrunzite prea timpuriu. Se naşte noaptea în strigătul meu de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o ştie, strigătul meu e mut ca şi viaţa.
Mi-au rămas tablourile lui Pavel, am adus cartoanele lui cu desene ciudate şi le privesc adesea şi-l simt aici, lângă mine, iscoditor şi pătimaş. De câte ori încerc să mă întorc la povestea mea, la vara frumoasă dinaintea plecării, pentru trei ani, la Paris, tot de atâtea ori ceva mă opreşte în loc. Poate cineva să despartă două inimi care ard de dragoste? Iată-mă, nu mai sunt decât eu, întreaga lume e mută în jurul meu. M-am predat singurătăţii, sunt robul chinului din mine şi am renunţat să mai lupt. Firul vieţii moare în noaptea adâncă, aud şi sunt singur în odaia fără uşi şi fără ferestre, vopsită în culorile închise ale pieirii. De ce m-aş mai teme de privirea paznicului cel rău, el trece semeţ şi-mi arată peştera fără sfârşit, în care viaţa mea se înfundă. Silit să spun ceea ce nici eu nu mai ştiu, scurm zadarnic în cuvintele care plutesc departe, între cer şi pământ, ca şi mine, spre capătul vieţii. Înlăuntrul meu apare duhul cel rău, care luptă din greu să sfărâme ceea ce a mai rămas din viaţa mea tristă. Spiritul cel rău coboară iarăşi, din nori şi din ploi mărunte, să mă ia cu el, ca pe un sclav. Cât de liber păream, numai că din depărtare îmi coboară această zi de vară târzie şi piere senină, ca şi cum n-ar fi fost vreodată. Dacă totul e viu în jurul meu, atunci cine îmi şopteşte despre drumul din urmă, la care fereastră am privit valul care nu se mai termină? Doar pentru ea respiram, îmi dăruia blândeţe şi vise. Unde sunt, Doamne, toate zilele de atunci? Din bezna de azi nu mai găsesc altceva decât uitarea.
20. A fost o vară întreagă împreună cu Maria. Ne-am spus iubirea, de cele mai multe ori fără cuvinte, am stat adesea îmbrăţişaţi în mansarda mea, care era plină de dragostea noastră, dorinţă era în ochii noştri, dar o dorinţă pură, ca o lacrimă de bucurie pe obrazul unui înger. Cu vorbe puţine ne-am spus că viaţa noastră va fi una singură, că nimic din această lume nu ne-ar mai putea despărţi, chiar dacă plecarea mea la Paris se apropia.
La începutul lui septembrie mă pregăteam de plecare. Anton Roman mi-a trimis de la Paris toate hârtiile necesare, de la Sorbona, iar eu am obţinut de la facultate rezervarea catedrei mele de asistent, pentru trei ani cât urma să stau la Paris. Mi-au scris, atunci, şi Irina şi Mircea, erau încă preocupaţi de adaptarea lor la lumea americană, dar fericiţi să-mi spună că aşteaptă un copil.
Eram acasă la Maria în ziua în care a sunat, de la minister, tatăl ei. „Cu tine vrea să vorbească tata, mi-a spus Maria.” Am fost invitat, pentru după-amiaza acelei zile, la ministerul de externe.
„Sunteţi domnul Radu Aldea? m-a întrebat amabil domnul de la intrare, când am ajuns acolo, sunteţi aşteptat…”
Într-o sală mare, cu pereţii plini de tablouri şi flori, erau mai multe persoane, cu tot felul de dosare în faţă, părea o întrunire cu aer diplomatic şi figuri preocupate de împrejurări importante. „Domnule Aldea, mi s-a adresat o doamnă din capătul mesei ovale, v-am chemat pentru că avem o propunere pentru dumneavoastră. Am dori să fiţi colaboratorul nostru în perioada în care vă pregătiţi doctoratul la Paris.”
Pe scurt, mi se propunea să fac sinteza politică a presei franceze, un fel de documentar săptămânal de idei ale vieţii politice din Franţa. Mi s-a mai spus că se aşteaptă de la mine opinii, prognoze, anticipări ale evoluţiilor doctrinare în politica franceză. „Ştim sigur, a continuat şi domnul ministru, că tinereţea ta e un mare avantaj, avem nevoie de o minte lipsită de prejudecăţi, cultivată la sursele ştiinţelor politice de azi.”
Doamna de mai înainte m-a invitat apoi în biroul ei. „Radule, a zis ea cu familiaritatea şefului, vei putea să locuieşti în clădirea care aparţine ambasadei, pe care bănuiesc că o cunoşti foarte bine, cred că acolo ai stat şi în vară, cu prilejul colocviului de la Sorbona.” Urma să transmit, de la ambasadă, la fiecare sfârşit de săptămână sintezele pregătite de mine. „N-o să fii subordonat ambasadei, mi-a mai spus ea, ci direct departamentului de sinteze şi prognoze politice, pe care îl conduc eu.”
Maria ştia deja, de la tatăl ei, despre această propunere. „Ce crezi, m-a întrebat ea, o să te poţi descurca cu atâtea lucruri la Paris?” I-am răspuns, cu privirea lipită de ochii ei: „O să pot, ba am să fac şi altceva, cel mai important de altfel, am să sufăr de dorul tău.”
Mi s-au oprit iarăşi cuvintele, mi-e tot mai greu să-mi amintesc zilele de atunci. Am rămas singur în camera de spital, fără Pavel, fără speranţe, doar cu umbra tristă a memoriei mele încercuită de iederă uscată. Aş fi vrut să pot scrie acum despre seara dinaintea plecării. Stam, eu şi Maria, îmbrăţişaţi în camera ei, îi mângâiam părul şi fruntea şi obrajii şi nu ştiam cum să-i spun că iubirea mea picură boabe de rouă peste marginile lumii. Acum, în plin amurg, simt cum urcă din marea agitată de furtuni, fulgerător, sfârşitul. Pentru că viaţa mea, atâta cât mai este, stă sub masca timpului, la mijloc de vreme şi de disperare. Ce tristeţe zdrobeşte, Doamne, pustiul din mine, cu tălpi de sclav calc prin nisipul din faţă şi niciun cuvânt nu mai tulbură liniştea deplină care vine. Trăiesc încă, dar nu mai stăpânesc decât întunericul şi tremură ploaia lunecând printre picăturile morţii. Îndărătul ferestrei, cu geam prăfuit, aud din ce în ce mai greu clopotul care bate stingher în curtea bisericii. Bate şi mă trezeşte şi nemărginită e durerea pe care n-o mai simt altfel, decât ca pe o uitare. Chiar umbra mea se aşază peste cerul de îngeri care mă înconjoară, iar abatorul plin de răni stă la pândă… Viaţa mea nu mai este decât un frunziş de neguri, printre aceste gratii care opresc tot, aer şi lumină şi răsărit.
M-au condus la aeroport mama, fratele meu, cu băieţii lui, iar Maria avea atâta tristeţe în ochi, încât aş fi vrut să spun: „Gata, nu mai plec nicăieri, rămân aici…” Dar ştiam că nu se mai poate. Şi iată-mă, în camera sfârşitului meu, pe care-l simt aproape, umbra îşi arată umărul gol, o lampă cernită stă aprinsă în miez de zi, iar glonţul cu miros de floare uscată îmi trece pe lângă ureche. Din zidul sterp coboară încet flacăra care topeşte ultima speranţă. Doar sufletul meu, pe care-l chem, se limpezeşte, coborând în verdele apei nesfârşite a oceanului fără nume. Şi mai simt că inima mea va fi ca roua din văi, ca ploaia aşteptată în arşiţa verii, dar ce ierburi vor mai putea spune descântecul din urmă, dacă viaţa mea se loveşte mut de malurile înalte de dincolo de iubire. Scânteie în rug e ziua mea de mâine, spumă de val e tinereţea mea apusă…
21. Anton m-a aşteptat la aeroport. Ploua la Paris de câteva zile, fără oprire, iar toamna venise mai repede decât în ceilalţi ani. Am ajuns greu, prin mulţimea de maşini atinse de ploaia rece, la vila ambasadei, cunoscută mie din primăvară. Am primit o cameră la ultimul etaj, sub acoperiş; se părea că destinul meu stă sub semnul mansardelor şi al ploilor răpăind sacadat pe tabla argintie a caselor în care am locuit. „Te aşteptam, mi-a spus Iulia Nicolau, pe care am găsit-o în holul mare al casei din vecinătatea catedralei Notre Dame.” Ne-am sărutat frăţeşte, mă simţeam bine lângă prietenii mei, iar locul în care urma să stau mult timp mi se părea cald şi primitor. Aveam, la intrare, un hol mic, din care intrai într-o bucătărie îngustă, cu frigider, aragaz, obiecte de gospodărit… Înainte de a intra în dormitorul mare, cu pereţi oblici şi lucarnă aşezată în acoperiş, mai era o cameră îngustă, cu un birou şi două fotolii, iar terasa la care se ajungea printr-o altă uşă era uriașă, plină de flori, parcă suspendată deasupra primăriei din apropiere.
Ne-am aşezat toţi trei, pe terasa camerei mele, de unde se vedeau acoperişuri pariziene, păduri întregi de antene şi nori grei care brăzdau cerul, într-o aşteptare apăsătoare. „Noi, mi-a spus Anton, ne chinuim tot cu amicul tău din primăvară, dar peste două luni o să vină noul ambasador.”
Le-am povestit câte ceva despre lumea de acasă, ei nu mai veniseră în ţară de aproape un an. Aveam în bagaje o sticlă de palincă veche de douăzeci de ani, galbenă, adevărată, pe care mama o aşezase în valizele mele. Pe terasă mirosea a stropi grei de ploaie şi a palincă din satul meu, de munte, dar noi eram trei prieteni, gata să înţelegem lumea din jurul nostru. Le-am spus cum fusesem angajat la departamentul de sinteze politice şi i-am întrebat dacă ei cred că voi putea face două munci deodată, mai ales că eram hotărât să termin doctoratul meu mai repede, de dorul Mariei… „Nu cred că-ţi va fi prea greu, mi-a zis Iulia, noi avem un fond documentar zilnic foarte bun la ambasadă, iar foarte aproape sunt două biblioteci mari, unde găseşti tot ceea ce apare în presa franceză.”
Iulia, care locuia la etajul de mai jos, ne-a adus ceva de mâncare, am stat de vorbă până târziu şi am uitat, pentru un timp, zilele din urmă, de acasă. Am intrat apoi în obişnuinţa unui program de muncă, mai aveam oricum două săptămâni până la începutul anului universitar. La câteva zile după sosirea mea, într-o dimineaţă, Iulia mi-a spus că mă aşteaptă şeful cel antipatic, în biroul lui de la ambasadă. M-a lăsat să stau minute bune în secretariatul cabinetului. Când am intrat, bătrânul activist de altădată, acum reprezentant al noii democraţii din ţara pe care o servea de o eternitate, m-a privit cu aroganţa-i caracteristică, a mormăit un răspuns la salutul meu şi aproape că a strigat, cu faţa roşie de mânie proletară: „Domnule, aici nu face fiecare ce vrea, dumneata eşti obligat să intri în programul ambasadei…”
L-am privit câteva secunde şi i-am răspuns liniştit: „Bănuiesc că e o neînţelegere, eu sunt angajatul ministerului de externe şi pot să vă arăt atribuţiile mele de serviciu… Nu sunt în ambasadă…” am încercat eu să-i explic, politicos. S-a înverzit şi mai tare, ochii păreau să-i iasă printre şuviţele rebele de păr cărunt, atârnate pe frunte. „Nu primesc lecţii de la tineri prost-crescuţi… Dacă nu-ţi convine poţi să pleci din locuinţa de serviciu pe care-ai primit-o…” M-am uitat zâmbind la omul din faţa mea, avea aerul unui animal agitat, în cuşca din care ieşea rar şi cu teamă. „Nu vă supăraţi, am zis, în asemenea condiţii nu cred că am ce discuta cu dumneavoastră. Dacă doriţi alte amănunte, sunaţi la minister. Bună ziua…” M-am ridicat şi i-am întors spatele.
Seara, împreună cu Iulia, m-am plimbat pe Rue de Rivoli, am cumpărat câteva cărţi de la anticarii aşezaţi pe marginea trotuarelor şi, la întoarcere, i-am scris Mariei despre discuţia mea cu domnul cel rău şi pătimaş.
Dă brânci celui ce cade, îndemna filosoful, nicicum nu-l ajuta să se ridice pentru a te trage după el… Stau ore întregi cu privirea pierdută peste pădurile din jurul spitalului, mă apasă zidurile crăpate ale celulei mele, în care am rămas singur, doar umbra lui Pavel mai rătăceşte prin faţa ferestrei. Desenele lui, strânse lângă perete, îmi spun că ziua de mâine poate fi înfrântă de zborul înalt al sfârşitului, iar mâinile subţiri ale îngerilor pictaţi de Pavel devin tot mai şterse, pierzându-se încet în colţurile tari ale cartoanelor. Stau pierdut în amiaza acestei zile şi îmi amintesc mirosul uscat, de toamnă, al începutului meu de viaţă pariziană. Figura încrâncenată a şefului cel bătrân, de la ambasadă, se pierde palid prin durerea mea de acum şi regăsesc în întunericul din mine cuvintele vechi. Adunând mereu mistere false şi şuvoaie întregi de sensuri pierdute, viaţa aduce mai multă teamă decât moartea, ea este – de fapt – marele necunoscut. Simt adevărul din spatele acestei lumi, pentru mine tot mai îndepărtat de ultima dimineaţă care a mai fost. Dacă viaţa noastră ar fi fără de sfârşit şi durerea ar lipsi din ea, atunci nimănui nu i s-ar întâmpla să se întrebe de ce există dragoste pierdută, iar rănile iubirilor noastre ar fi doar o alinare trecută vag în singurătatea dorită.
„De ce nu se teme de moarte omul înţelept?” întreba Pavel, atunci când era încă viu şi totuşi plecat de lângă mine.
„Poate pentru că nu cere neapărat să trăiască” îi răspundeam eu. „Adică, spunea el strâmbându-şi buzele mari sub mustăţi, dacă nu cere acest lucru, înseamnă că nici nu se teme că el încetează să existe?” Aşteptam un timp şi-i spuneam: „Da, ideea ar fi că nu îi este silă de a trăi şi nici nu consideră încetarea vieţii vreun rău…”
Asta cred şi acum, omul se bucură de timpul cel mai plăcut, nu de cel mai lung, el ştie că timpul lui are o limită, dar şi sufletul lui e muritor. Totuşi, în noaptea spitalului meu, cred cu disperare că tăcerea e încă mai nobilă decât viaţa. Recitesc paginile din urmă şi înţeleg că lipseşte ceva din povestea mea de început de lume la Paris. S-ar părea că Maria nu mai există în mansarda mea de lângă Notre Dame… E doar o iluzie, ea era acolo în tot ceea ce gândeam, în fiecare mişcare a trupului meu tânăr, în fiecare pas care măsura bulevardele mari sau străzile înguste ale Parisului.
Facebook
WhatsApp
TikTok
