ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE: CALENDARUL CU PATIMI ( ediția a doua), Episodul șapte

 

 

Privirea mea curge printre șiroaie de apă, scormonește trecut și prezent, oprindu-se tristă în poarta morții… Se naște noaptea în șoapta mea de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o știe, strigătul meu e mut ca și viața.

          14.Ne gândim la cheie, fiecare în temniţa lui, iar uşa cea mare se deschide cu scârţâitul strident al speranţei, îmi scria Radu, imediat după întâlnirea lui, la vila ministrului, cu maiorul Manole. Am mai spus, deja, că Radu nu povestește în caietul lui decât foarte puţine despre decembrie 1989. Spaima lui, care ar fi fost şi a mea, dacă m-aş fi aflat acolo, are însă o explicaţie. Dragă Mircea, mi-a scris el imediat ce s-a întors de la munte, ieri l-am revăzut pe domnul Manole, e parlamentar, are vreo trei hoteluri în proprietate şi e prieten bun cu familia Mariei. Din pădure s-a pornit un miros de tăciuni, urâtul se întinde peste drumul veştejit de boală, iar spiritul din ham s-a dezbrăcat, orb ca un suflet de dezertor. Seara tremură din toate încheieturile, e plutitoare și se transformă într-o ceață groasă, ca o bucată de nor vâscoasă și lipicioasă.

          Despre decembrie 1989 a mai fost vorba în caietul lui Radu. Ne-am aflat atunci, amândoi, pe străzile pline de oameni, simţeam realitatea cu tinereţea noastră adevărată şi aveam iluzia că libertatea nu e doar un concept sau un ideal abstract. Când au apărut tancurile, Radu a strigat îngrozit „ăştia ne omoară, uită-te că n-au de gând să oprească.” Ne-a cuprins frica, nu aveam aptitudini de eroi, era mai mult o trăire afectivă decât una raţională. Ne-am speriat şi am încercat să fugim pe o stradă îngustă, împreună cu o fată care se agăţase -speriată şi ea- de mâna mea. „Staţi pe loc” a urlat un miliţian gras, cu pistolul îndreptat spre noi, înconjurat de soldaţi cu bastoane şi scuturi în mâini. Ne-au aruncat într-o maşină, mai erau acolo şi alţi oameni şi am primit câteva lovituri pe spate, pe care le-am simţit mai târziu, mai ales Radu şi fata care fugise cu noi. N-am mers prea mult, maşina a intrat într-o curte şi ne-au băgat pe toţi într-o încăpere de la subsol, rece şi umedă, cu câteva scaune vechi aruncate prin colţurile ei. „Staţi lângă mine,    mi-e frică, ne-a spus fata… Mă cheamă Irina, a mai şoptit ea.” Cineva, în întunericul camerei, a strigat: „Vă vine vouă rândul, criminalilor…” S-a făcut apoi linişte, dar aveam impresia că ne auzim bătăile inimilor, ca într-o muzică sinistră, fără cuvinte şi fără ritm. Astăzi știu cum să spun, întotdeauna va exista o poartă, care să-ți arate drumul care se termină. Sunt tot cuvintele lui Radu…

          Ne-au lăsat acolo câteva ore. Au intrat apoi doi miliţieni, au aprins lumina şi ne-au studiat câteva clipe, cu ochii umflaţi de ură. „Voi trei, a zis unul dintre ei, veniţi afară…” Pe coridorul îngust am primit, eu şi Radu, câţiva pumni în stomac, Irina a început să plângă şi Radu a strigat, lăsându-i fără replică pe cei doi miliţieni: „Nu mai daţi mă, nenorociţilor, mâine s-ar putea să vă coste pumnii ăştia puţina libertate pe care o mai aveţi.”

          În camera în care ne-au băgat era un singur individ, cu cămaşa ieşită din pantalonii de miliţian, cu burta revărsată peste centura de care avea atârnat tocul pistolului. „Ia să vedem, domne’, cine vrea să schimbe lumea… Voi mă, doi ochelarişti şi o putorişcă blondă?” Primele palme s-au lipit de faţa lui Radu, i-au zburat ochelarii până pe masa din faţa geamului şi s-au spart cu un zgomot nefiresc de puternic. „Dar cine sunteţi dumneavoastră, m-am trezit întrebând, chiar nu simţiţi că lumea asta pe care o apăraţi e terminată?” S-a uitat la mine cu un fel de indignare umflată. „Ce spui mă, vrei să mă şi cunoşti, da… Bine domne, sunt maiorul Manole, asta ca să ştii de unde-ţi vin palmele astea.” Şi m-a lovit scurt, am leşinat o clipă, dar m-am sprijinit de perete şi l-am privit cu ură. „O să vă ţinem minte.” N-am apucat să termin, m-a mai lovit încă o dată şi a strigat spre uşă: „Vasilache, ia puţoii ăştia de aici, vorbim dimineaţă… Ce să ţineţi minte, bă? Vă povestesc eu mâine… Afară… Du-i de-aici…”

          Ne-au împins într-o altă cameră, eram doar noi trei acolo. Irina a adormit cu capul pe umărul meu, iar Radu, fără ochelari, privind prin întuneric, mi-a zis: „Mâine e o altfel de zi, simt asta, Mircea.”

          Un câine negru aşteaptă în faţa porţii, un munte îmi pare fiecare treaptă a casei, iar timpul meu se toarce a veştejire, mi-a scris Radu, după ce l-a revăzut pe maiorul Manole, în pielea lui dată la întors, făuritor de lume nouă şi de libertate.

          Acum, când transcriu aici din scrisoarea lui Radu, soţia mea Irina citeşte peste umărul meu şi tace. Pasul mi-e greu şi părul meu încărunţeşte brusc, iar nimeni din jur nu mai ştie cum am fost, cu drag vă salut pe tine şi pe Irina… Şi mai jos e semnat: Radu… Simțim numai o tăcere supusă, iar convingerile ni se destramă  puțin câte puțin.

          15. Mi-am şters cea din urmă lacrimă şi parcă n-am fost pereche niciodată. O toamnă a scurmat în viaţa mea, un vânt din zorii zilei înfioară valea rece a tinereţii mele. Ar trebui să povestesc mai departe despre drumul spre Paris, despre Sorbona, despre maiorul Manole pe care l-am găsit şi în avionul cu care am călătorit. Dar sunt două zile de când, şi eu şi Pavel, ne-am simţit foarte rău. O ceaţă deasă mi-a întunecat ochii, ore întregi am fixat tavanul camerei de spital, mintea mea era golită de tot şi doar un strop de viaţă mai atingea, caldă, tinereţea mea. Cioburi vechi, smulse de pe ziduri, îmbrăţişau destinul meu îmbătrânit. Lansat spre moarte, simţeam mişcarea ghearei şi o vedeam aproape, prin figura dansului său. În zori am renăscut încet, dar nu mai nou; strivit cu mâini de îngeri găseam greu, tot mai greu, calea spre mâine… E un fel de poem, ca o sângerare dulceagă.

          Pavel, amorţit ca şi mine de medicamentele luate în cele două zile, mă priveşte din patul lui. „În cartea ta de scrum ştergi cu o vorbă toată amintirea dragostei tale”,  îmi zice, iar eu tac. Feţele noastre, cojite până la ştergerea de tot şi toate, închid cuvinte uscate, prin cerneala stinsă a coşmarului din mintea ascunsă în înserare. Focul din noi a devorat cântecul din noapte şi i-aş spune, dacă răbdarea mea ar fi cu putinţă, că şi calul frumos, care aleargă liber prin fiecare zi a tinereţii mele şi-a frânt picioarele la marginea pădurii.

          Îndurătoare, amintirea se aşază pe inima mea, îngheţând sunetele zdrobite ale viselor mele. Maria îşi întinde părul ei negru şi lung, dar liliecii cu chip de copil şuieră şi bat din aripi, cu disperarea dimineţii care vine.

          Maria a venit la aeroport, în dimineaţa plecării la Paris. Eram scorţos, în costumul pe care l-am îmbrăcat prima dată, cravata mă strângea la gât, mânecile cămăşii mi se păreau prea lungi. „Ai un aer de diplomat în devenire”, a glumit ea, în sala mare de protocol. „Da, i-am spus, un diplomat în mare suferinţă.” Persoane atacate de importanţa locului lor se învârteau în jurul bărbaţilor politici, în aşteptarea primului- ministru, care a sosit cu un alai de consilieri şi diplomați. Tatăl Mariei a venit direct la noi, cu un zâmbet discret în colţul buzelor. „Gata, a spus, în câteva minute urcăm în avion.” Aşezaţi într-o margine a sălii, ţineam mâinile în mâinile ei, ne-am sărutat cu sfială, în agitaţia din jur şi ne-am spus, fără vorbe, iubirea din ochi. „Să-mi aduci ceva de la Paris”, a zis Maria, mişcând delicat mâna în semn de rămas bun.

          În avion m-am aşezat undeva, mai în spate, stingher şi rătăcit printre oameni însemnaţi de dregătoriile lor înalte. Priviri scurte mă cercetau, din când în când, întrebătoare. Tatăl Mariei a venit însă lângă mine. „Radule, mi-a zis, tu o să ai o săptămână până la colocviul nostru de la Sorbona. Am să te dau în grija cuiva de la ambasadă şi îţi poţi pregăti prezentarea cărţii noastre. O vei face doar tu, eu încerc numai să fiu prezent în sală, pe 12 iulie parcă…”

          I-am arătat paginile pregătite de mine, le-a citit şi mi-a spus: „Asta e, poate găseşti o formă de a le prezenta liber, fără să citeşti.” Apoi, lângă noi, a apărut chiar primul-ministru. Era un bărbat slab, cu o faţă uscată, iar cuvintele i se strecurau greu, împotmolit, dar avea o distincţie mai de grabă academică, decât a unui om politic. „El e Radu Aldea, m-a prezentat domnul ministru…” Mi-a strâns mâna şi   s-a aşezat pe fotoliul de lângă noi. „Am citit cartea voastră, a zis, sunt sigur că va fi apreciată la Paris.”  I-am mulţumit, dar eram intimidat vizibil de lumea în care mă aflam. Pe geam zăream norii întunecați, vise pierdute în ochii abia deschiși, pașii grăbiți ai fetelor din avion. Erau culorile  adunate într-una singură, a maiorului din apropierea scaunului meu moale… Arăta ca un porumbel jerpelit, uitat pe soclul statuii din fața primăriei. Uneori vântul se încurca în aripile lui amorțite.

          Plouă de mai multe ore, aerul de spital e însă schimbat de urmele amintirilor mele. Stau singur pe ţărm, asemenea animalului în groapa muşcată de valuri şi geana mea singuratică pluteşte pe o dâră de sânge, ca un vestitor al morţii. Aş vrea să pot spune, dar n-am cui, Pavel a dispărut în picturile lui, că lumea e mai crâncenă decât o visăm, iar între trandafirii şi gheţarii din noi e doar o singură fereastră.