Privirea mea curge printre șiroaie de apă, scormonește trecut și prezent, oprindu-se tristă în poarta morții… Se naște noaptea în șoapta mea de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o știe, strigătul meu e mut ca și viața.
16. La Paris a fost, mai întâi, o săptămână de vis pentru mine. Lângă Hotel de Ville, foarte aproape de Notre Dame, ambasada română avea o vilă, cu mai multe camere, în care am stat în cele două săptămâni. Aici l-am cunoscut pe Anton Roman, consilier la ambasadă, un bărbat încă tânăr şi diplomat de carieră, căruia domnul ministru m-a predat în grijă şi apărare, cum a glumit el încă de la sosirea de la aeroport.
Anton se ocupase şi de colocviul care urma să aibă loc la Sorbona, el a tradus paginile trimise de acasă, citise toată cartea noastră şi am vorbit, împreună, mult în cele câteva zile în care ne-am plimbat prin Paris, ca doi prieteni. Într-una din zile am intrat amândoi în cafeneaua Biaritz, de pe Bulevardul Saint-Michel. Se vedea strălucitoare, după o ploaie scurtă de vară, grădina Luxemburg, în sus, o muzică discretă se auzea în jurul nostru şi-mi părea o atmosferă de film clasic, domol, aşezat într-un timp al meditaţiilor cu prietenii. „Radule, m-a întrebat noul meu amic, cum se face că ai scris cartea împreună cu un ministru, recunoaşte că nu e tocmai obişnuit?” I-am povestit, cu o cafea în faţă, istoria noastră comună şi, avea să-mi spună el mai târziu, când i-am vorbit de Maria aveam o privire pierdută, de îndrăgostit. Erai lângă mine, mi-a spus el, dar stăteai precum stau frunzele în arbori toamna. Acum ştiu şi simt că sufletul îşi crează maluri înalte, munţi de cenuşă ţi se aşază pe umeri, dar veşmântul meu invalid, de azi, se destramă prin orele sfârşite şi tăcute. Acolo însă, pe străzile Parisului, mă trezisem – lacom şi tânăr – într-o lume-miracol pentru istoria mea de băiat de preot, obişnuit cu ţăranii din satul de acasă, cultivat doar la spiritul cărţilor citite şi al iubirii căreia nu ştiam cum să-i spun până la capăt. Stau în arşiţa împietrită a deşertului din mine, fereastra cu geam prăfuit mi s-a aşezat alături şi alunec încet prin valea plângerii mele.
Cu imaginea Sorbonei în faţă, pe care o simţeai prezentă oriunde te-ai fi aflat în Cartierul Latin, dominatoare şi solemnă, anii mei tineri pălesc aici, în spitalul din care scriu. Poruncă e aceasta, să nu mori, ci să te ridici şi înălţându-te să ştii că soarelui puţin îi pasă, de parcă ar fi prea târziu. Mai pâlpâie odată şi alunecă în jos, peste iarbă, până la marginea de zid în care creşte stingheră o floare albastră ca şi tristeţea mea de azi. Priveşte, străinule, spre insula din faţa ta şi dezvăluie blând lumina nestatornică, zidul de ceaţă se năruie în spumă, iar vara, toată vara din viaţa mea, se plimbă prin apele agitate. Fulgerul îmi săgetează tâmpla, se adună furtunile peste muntele satului meu, de acasă, pe care noaptea vine, ca moartea… Timpul meu e ca de plumb. Văd fantomele dansând la ferestre și nu mi-e frică de întuneric. Inventez zeci de motive, ca să rămân singur.
Într-una din zilele acelea, împreună cu Anton şi Iulia Nicolau, consilier cultural la ambasadă, am vizitat o expoziţie de pictură, la Cite Universitaire. Ne-am oprit, apoi, la etaj, într-o cafenea mică, vopsită toată în verde palid şi am stat de vorbă mult timp. Aveam sentimentul că ne cunoaştem de mult, ca într-o prietenie veche şi adevărată. „Ce părere ai, m-a întrebat Iulia, despre şeful nostru?” Îl cunoscusem în seara dinainte pe însărcinatul cu afaceri în Franţa. „Sincer? am întrebat… Nu-mi place, e un fel de diplomat de modă veche şi am impresia că nici vouă nu vă place.” Aşa era, am aflat că în lipsa ambasadorului, care nu fusese numit încă, domnul acela scorţos şi cu aer ruginit şi venit din alte timpuri, nu le plăcea nici lor. Mai târziu, în lunile care au urmat, domnul plictisit şi arogant avea să-mi fie mult mai antipatic.
„Radule, mi-a mai spus Iulia, sâmbătă este colocviul de la Sorbona, cum ştii, acolo se organizează din doi în doi ani o asemenea întâlnire, francezii au un cult deosebit, în lumea lor intelectuală, faţă de opera lui Tocqueville. Sunt alese cele mai importante cărţi şi articole apărute şi sunt invitaţi zece autori să-şi prezinte lucrările.” Ştiam toate acestea, de la tatăl Mariei, le-am povestit, în seara aceea, istoria cărţii noastre comune.
Îmi găsesc greu cuvintele, aici în camera spitalului. Masca mea de ceară se apropie de cuiul din perete, iar loc pentru ziduri aproape că nu mai există. Cad neadormite fiinţe ciudate, zdrobite în zboruri scurte. Braţele mele întinse se zvârcolesc în freamătul amurgului, o lumină sumbră înfioară răgazul de o clipă în care viaţa mea sfârşită se aşază. O lacrimă se rostogoleşte, o vină nerostită mă târăşte în tristeţe şi stau, ca o pasăre captivă, în colivia ferecată cu neliniști fără măsură. Sunt confuz, par rătăcit și năucit de împrejurări necunoscute. Simt ceva asemănător cu leșinul, un atac de panică fără sfârșit, ca atunci când te trezești într-o mulțime amestecată. Mă lovesc, mă dizolv, amețesc și știu că nu mai e nimic de făcut mai departe.Văd, fără rost, resturi de măsline, oase de pește și cotoare de măr, răspândite în jurul meu.
Imaginea amfiteatrului mare de la Sorbona e vie şi clară. În curtea interioară a clădirii vechi, în faţa capelei lui Richelieu, ne-au aşteptat, pe mine şi pe tatăl Mariei, decanul Facultăţii de Știinţe Politice şi domnul Albert Vichi, şeful catedrei de politologie. Amfiteatrul mare, înconjurat de sculpturi vechi şi ornamente medievale, era plin de profesori, studenţi şi ziarişti. Fiecare dintre invitaţi şi-a prezentat cartea sau studiul despre Tocqueville, cu o scurtă introducere făcută de decanul facultăţii. „ Şi acum, a spus el ridicându-şi cu un gest teatral ochelarii, o reală surpriză pentru reuniunea noastră de azi… Un ministru, împreună cu un student de 23 de ani din ţara sa, sunt autorii unei cărţi pe care noi o socotim deosebit de interesantă, mai ales prin provocările ei şi prin ipotezele lansate cu privire la moştenirea Tocqueville pentru filosofia politică a lumii de azi.”
Într-o franceză corectă, uşor artificială însă, am vorbit aproape o jumătate de oră şi m-am oprit mai ales la o carte din 1856, „Regimul vechi şi revoluţia franceză.” Era un volum introductiv la „Istoria revoluţiei franceze,” în care Tocqueville a simţit că democraţia e o forţă politică inevitabilă. În acelaşi timp, s-a temut că virtuţile pe care el le preţuia – libertate, implicare civică, creativitate – vor fi primejduite de către tirania majorităţii, individualism şi alte devieri democratice, cum le numeşte el. A sperat să trezească şi să dezvolte o pasiune pentru egalitate, pe care oamenii nu o vor putea satisface niciodată pe deplin. Vorbeam clar, fără emoţii, iar în primul rând al amfiteatrului erau domnul ministru, Anton şi Iulia Nicolau, chiar şi seful cel dizgraţios de la ambasadă. Când am terminat, vorbind liber şi cu dezinvoltura pe care ţi-o poate da numai tinereţea, aplauzele au durat câteva minute. Erai plecat de acasă totuşi, avea să-mi spună mai apoi Iulia, deşi nu ironie era în cuvintele ei.
La sfârşit, decanul facultăţii a mulţumit invitaţilor, pentru interesul comun, a spus el, faţă de opera şi personalitatea lui Tocqueville şi a încheiat cuvântul cu o mare fericire pentru mine. „Toate comunicările prezentate azi ni s-au părut deosebite, dar remarcăm încă o dată cartea al cărei coautor, tânărul student de mai înainte, ne-a adus o mulţime de provocări intelectuale pe care le recunoaştem aici. Pentru domnul Radu Aldea avem şi o propunere, o bursă de trei ani la Sorbona pentru un doctorat în opera lui Tocqueville…”
Împăienjeniţi de lacrimi, ochii mei se întind spre lumină, dar gratiile ferestrei de spital dorm senine în aerul nopţii. Obișnuiește-te, Fiule, cu deșertul! Doar eu ştiu că visul e ucis de moarte. Pe cine aş putea să acuz eu, dacă sunt silit să spun mereu aceleaşi lucruri? Sunt osândit să mai sper, dar ochii mei tot mai tulburi aduc numai imaginea ei, din ce în ce mai departe, în focul aprins al tinereţii care piere în scrum. E un câmp de smoală toată viaţa mea, e străjuită de cai sălbatici, iar eu – mâhnit şi palid – gândesc legat în lanţuri la iubirea de ieri. Dinspre prăpastie s-a prăvălit azi-noapte un vânt rece, iar singurătatea mea mă poartă prin bezna tunelului. Cum aş putea să mai ajung la lumină, dacă braţele mele sunt fără putere, iar umbra sufletului meu dispare încet, într-o ceaţă deasă, tot mai deasă… Și știu, dar nu-mi este de ajutor, că frica e o forță care se ascunde cel mai bine în lumea reală, memoria devine o șansă doar pentru un zâmbet șters, pe cine să mai tulbure amenințarea uitării…
Facebook
WhatsApp
TikTok
