kiss2025a.jpg Euroguard 	oneminamed_nav.gif dsgmotor.gif

ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE: CALENDARUL CU PATIMI ( ediția a doua): Episodul nouă

 

Privirea mea curge printre șiroaie de apă, scormonește trecut și prezent, oprindu-se tristă în poarta morții… Se naște noaptea în șoapta mea de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o știe, strigătul meu e mut ca și viața.

 

17. În noaptea în care a murit Pavel a fost o furtună puternică, au căzut bucăţi mari din acoperişul spitalului, a plouat mult şi a tunat ca la sfârşitul lumii. Alergau toţi pe coridoarele întunecate, unii ţipau speriaţi de zgomotele sinistre de afară, alţii se atârnaseră de scările grele, din fontă, încercând parcă să caute un sprijin, un ajutor. Frica e o forță care se ascunde cel mai bine în lumea reală. Memoria devine o șansă pentru un zâmbet șters, nu mai tulbură pe nimeni amenințarea uitării.

          Mi-am amintit o noapte asemănătoare, la Paris, cu o furtună de vară, spre sfârşitul zilelor în care mintea mea mai părea încă neatinsă de boală. Eram în mansarda de la ultimul etaj, lângă Hotel de Ville, răpăia ploaia pe acoperiş şi simţeam că se rup norii peste camera încinsă de căldura de peste zi. Mi se tot părea că se mişcă scaunul cu mine, deşi era doar senzaţia aceea de frică, accentuată de cerul negru, apăsător pe care-l vedeam pe fereastra din faţa mea. Am coborât în holul de la intrare, nu era nimeni acolo, dar m-am simţit în siguranţă între pereţii de sticlă ai casei vechi, cu scări masive şi stâlpi groşi de ciment. Pe uşa mare a intrat o fată, avea o figură de animal ud şi speriat, buzele i se învineţiseră de frică şi s-a bucurat să mă vadă acolo. Dar, de fapt, eu nu mai eram de mult acolo… Se apropia sfârşitul lucidităţii mele relative.

          Seara îi povestisem lui Pavel despre prima mea experienţă pariziană. „Când am aflat că primesc o bursă de trei ani la Sorbona, i-am spus, am simţit că trebuie să plâng… Era atâta lume în jurul meu, m-am străduit mult să nu dau drumul lacrimilor care-mi porniseră spre colţul ochilor.” Pavel mă asculta tăcut. Avea un fel anume de a-și ține capul, avea un mers ciudat, se mișca pe sârmă, își târa picioarele, le așeza în cruce, ziceai că măsoară umbra lui îngândurată. Se clătina, scârțâia din toate oasele.

          „Cei de la ambasadă ne-au invitat la un mic restaurant, undeva în apropiere de Jardin de Luxemburg, erau acolo şi domnul ministru şi noii mei prieteni, Anton şi Iulia, chiar şi înlocuitorul de ambasador, care se străduia să nu-şi arate plictiseala şi aerul ursuz şi bătrânicios, cu figura lui de activist de partid convertit la democraţie.” Tatăl Mariei mi-a spus că voi mai rămâne încă zece zile, deşi eu aş fi vrut să fiu lângă Maria, îmi era dor de ea, ştiam că e iubirea mea acolo, dar cui putem să o spun, dacă abia aveam curajul să mi-o spun mie?

          „Ce crede, domnule, doctoriţa asta – a început dintr-o dată Pavel, din patul lui – că noi nu ştim cine este ea?” Am tăcut brusc, aşteptându-l pe Pavel să continue. „Ştim amândoi, degeaba se ascunde ea…” L-am întrebat, totuşi, ce ştim amândoi. „Domnule, un înger mâniat, din cer, îmi aduce vestea cel rău şi câinele din mine va muri turbat astă-seară.” Am închis ochii şi am respirat viaţa cea rece, ca o pasăre m-am aşezat pe vârful muntelui, cu cele două aripi pe jumătate închise. „Apropie-te, Radule, şi vezi amurgul nesfârşit, izbeşte cu piciorul în pământ şi pregăteşte-te să treci mai departe. Eu o cunosc pe femeia asta, ea zice că a fost a mea, ţi-o fi spus şi ţie, dar e o nebună…”  S-a uitat lung la mine şi a continuat: „Tu eşti cu Dumnezeu pentru totdeauna, priveşte numai, vezi şi auzi şi împotriveşte-te.”

          Gândeam că ştiu şi cunosc la fel în ce stă nefiinţa şi malul fără de sfârşit al clipei care spumegă prin valurile pornite din nimic. Acum însă număr tristeţile şi şterg numele meu ca pe o sumă nerostită şi vagă. A murit Pavel şi am rămas să aştept aici umbra lui. Ai venit atunci, în faţa ochilor mei şi lumina s-a născut din dorul tău, Maria, iar eu abia dacă mai pot să trăiesc, în prelungirea tăcerii din lucruri. Ştiam de mult că omul se înşeală adesea, că îi este mereu dator iubirii, totuşi luna părea ciudată, iar oamenii – atâţia câţi mai erau lângă mine – mai trişti decât oricând, într-un destin destrămat în ploaie.

          Spuneţi-mi, mă recunoaşteţi oare în coaja netedă a cuvintelor mele? A murit Pavel, l-au luat într-o pătură neagră din patul lui vechi de spital, doctoriţa cea nouă plângea aşezat şi mă mângâia încet pe frunte. Mintea mea, ca o figură de sticlă suflată în formele mari şi abstracte, zace fără să simtă gerul tăios al sfârşitului. Stau între doi munţi tociţi de timpuri şi mor, ca şi Pavel, atins de alge uscate şi însemnat cu o pană de lebădă verde, într-un nisip agitat de vântul înserării. Spaima din mine se deşiră, trăgând firul zilelor care au fost, alerg pe drumul de coşmar al toamnei fără ploi, iar faţa mea e pictată definitiv în culorile morţii. Voi fi, în curând, în afara timpului şi, când toate vitrinele vor fi sparte şi amintirile mele împrăştiate, vorbele acestea vor fixa în fum iubirea rănită care m-a învins. Noaptea se suflecă tăcută, precum o pereche de ciorapi purtați mai multe zile…

          18. Şi eu şi Irina îi scriam foarte des lui Radu, ne-a fost greu să ne obişnuim cu viaţa americană, cu numeroasele examene pe care le-am dat. Ne-am întors de câteva ore din prima noastră vacanţă prin lumea nouă în care ne aflam deja de aproape cinci ani. Ar fi mult de povestit, America e atât de diversă încât ţi-ar trebui vreo zece vieţi să o poţi cunoaşte. Peste tot pe unde am mers am fi vrut să locuim, cu cât am ajuns mai spre sud, cu atât proporţiile dintre albi şi negri se schimbă. Aceasta nu înseamnă altceva decât faptul că stilul de viaţă se schimbă. Ne-am oprit în Savannah, un oraş care semăna cu cel de acasă, cu străzi vechi, cu clădiri bătrâne, cu iederă pe scări şi case şi multe pieţe mici, rotunde. Am crezut că vom găsi negri cu pungi de alcool şi droguri la gură, modest îmbrăcaţi şi puşi pe scandal… Numai că acolo e o universitate de artă, tinerii erau frumoşi, eleganţi şi preocupaţi, ca orice american, de starea lor materială. Mie mi-a plăcut foarte mult, ne-am plimbat seara pe străzi, în centrul oraşului era o bibliotecă universitară, era mare activitate la computere. Noaptea, târziu, în camera de hotel, Irina citea din caietul lui Radu. „Vezi, Mircea, mi-a zis ea, acum îmi dau seama ce se întâmpla de fapt… M-a uimit mereu precipitarea lui Radu, nerăbdarea cu care scrie aici, poveştile care par lăsate la jumătate. De fapt, acum înţeleg, mereu mă gândeam la timpul care nu mai avea răbdare, vouă vă plăcea atât de mult să vorbiţi despre Marin Preda.” Am simţit nevoia să ne amintim de prietenul nostru, care nu mai este, e o filosofie a sfârşitului în cuvintele lui, o boală fără nume care l-a măcinat repede şi adânc. Se poate pieri din iubire, din pierderea ei? Am fi crezut, şi eu şi Irina, că nu, dacă n-am avea în faţa ochilor caietul lui Radu. Noi ştiam foarte multe despre viaţa lui de om tânăr şi frumos şi plin de energia căutărilor lui adevărate, într-o lume pe care noi o părăsiserăm, dar aveam nostalgia ei şi înţelesurile ei în minte.

          Singurătatea mea, ne scria Radu în ultimul lui mesaj din Paris, când durerea îi atacase mintea şi sufletul, e un fir ruginit, iar tăcerea din mine mai lasă încă tinereţea vinovată să vorbească. E graiul fără cuvinte al anilor mei puţini, care se scurg în briza unei dimineţi care nu va mai veni vreodată. Prin succesive morţi mă agăţ de vântul rece, iar patul în care focul se stinge încet intră în mlaştina maronie. Doar zorii mai arată că sunt viu, deşi locul din care scriu e abisul.

 

 

 

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Contact / Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]
MedcareTomescu romserv.jpg hymarco

CITEȘTE ȘI

Metex oneminamed Gopo
kiss2025a.jpg dsgmotor.gif
novarealex1.jpg ConsultOptic memco1.jpg
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media