ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE: CALENDARUL CU PATIMI ( ediția a doua) Episodul doisprezece

Privirea mea curge printre șiroaie de apă, scormonește trecut și prezent, oprindu-se tristă în poarta morții… Se naște noaptea în șoapta mea de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o știe, strigătul meu e mut ca și viața.

 

 

         24. Se apropia Anul Nou. Departe de Maria, departe de mama şi de fratele meu, cu care am întâmpinat sfârşitul de an, de fiecare dată, la mine acasă, în zăpezile coborâte tainic dinspre munţii din jur, mă simţeam rătăcit într-un Paris care se pregătea de trecerea în anul cel nou. Domnul ambasador ne invitase, pe mine şi pe Iulia, să venim şi de această dată, ca la Crăciun, la el acasă. Amândoi am simţit însă că bătrânul filosof îşi dorea să treacă în noul an doar împreună cu doamna lui, citisem într-o carte de-a sa că solemnitatea trecerii de la un prag la altul îl face să-şi numere anii şi, scria el, se simte agăţat de marginea vieţii într-o poveste pe care ar vrea s-o spună în singurătate. I-am mulţumit, aşadar, şi i-am mai spus că primisem deja o invitaţie din partea studenţilor mei de a fi alături de ei la trecerea dintre ani. Aşa era, de altfel…

         „Radule, îmi zisese familiar, cum ne obişnuisem deja, unul dintre studenţii mei, noi toţi, aproape, petrecem sărbătoarea într-un club de noapte, un loc în care ne întâlnim foarte des şi ne simţim foarte bine. Ne-ar face plăcere să vii şi tu…” Am întrebat-o pe Iulia dacă vrea să meargă, împreună cu mine, lângă tinerii mei studenţi. „Nu sunt prea bătrână pentru voi?” m-a întrebat ea, fără să refuze însă invitaţia. Am zâmbit şi i-am spus: „Da… Eşti foarte bătrână, dacă nu te-aş cunoaşte aş zice că n-ai terminat încă liceul…” Deşi se apropia de 35 de ani, Iulia chiar arăta ca o adolescentă, iar felul ei de a privi lumea din jur, cu discreţie şi delicateţe, însoţea fiecare gest şi transmitea siguranţă şi candoare, ca la adolescenţa pe care părea să nu o fi părăsit de mult. Era frumoasă, avea o ţinută de balerină, iar ochelarii ei subţiri îi dădeau un aer plăcut, de studentă inteligentă şi sobră.  „Ne-am înţeles, am mai spus eu cu un fel de autoritate cordială, ne trecem amândoi pe lista lor de invitaţi.”

         Eram deja în ultima zi a anului. Maria m-a sunat la ambasadă, am vorbit mult şi nici eu, nici ea nu ne mai puteam opri din şirul vorbelor care se aşezase între noi. „Eu o să plec la munte, cu ai mei, mi-a spus, dar aş vrea să pot zbura acum la tine.” Cu greutate mi-aş putea aminti acum cuvintele de iubire pe care i le-am spus. Ştiu doar că am închis telefonul şi o tristeţe, măsurată în liniştea încăperii din care vorbisem cu ea, m-a cuprins încet, dar sigur.

         Clubul studenţilor mei era pe rue Mouffetard, în apropierea unei pieţe, cu carne, fructe, legume deschisă încă, deşi mai erau doar vreo trei ore până la miezul nopţii, când am ajuns eu, împreună cu Iulia, acolo. De jur-împrejur erau urme ale unui trecut medieval al Parisului, strada era îngustă şi întortocheată, iar clubul pe care îl căutam era lipit de un restaurant oriental, în subsolul unei vile imense, cu ziduri groase şi înalte. Câţiva tineri care păreau să amintească de moda hippies se aşezaseră în piaţa Contrescape şi semănau grozav cu aurolacii de acasă, grupaţi direct lângă gurile de canal. De altfel, rue Mouffetard era o stradă intrată în istorie, am găsit-o şi într-un roman al lui Balzac, oricum era o stradă cu o istorie bogată şi plină de evenimente. Se plimbase pe ea şi Hemingway, care vorbea chiar de o turmă de capre văzută prin apropiere.

         Venind, împreună cu Iulia, spre locul unde mă aşteptau studenţii mei, ne-am întâlnit cu o mulţime de cerşetori plini de zăpada care continua să cadă, cu negustorii care nu se îndurau parcă să-şi închidă tarabele, iar ferestrele caselor vechi şi mari erau toate luminate puternic, aveau uşile împodobite cu ramuri de brad şi coroniţe amintind de obiceiurile americane. M-am gândit atunci la Mircea şi la Irina, îmi scriseseră amândoi cu câteva zile înainte şi am vorbit chiar şi la telefon cu o zi sau două în urmă. Mi-era dor de ei, Mircea îmi tot promitea o vizită la Paris şi-mi treceau mereu, printr-o memorie caldă şi apropiată, zilele tinereţii mele, în oraşul în care ne-am cunoscut.

         „Uită-te, Radule – îmi arăta Iulia – până şi pivniţele caselor de aici au fost transformate în baruri şi cafenele şi îşi aşteaptă oaspeţii.” Scârţâia zăpada sub picioarele noastre. „Aici, constatam eu, este adevăratul Paris, o spun chiar francezii, dacă-mi aduc eu aminte bine.”

         Ne-am oprit, fascinaţi de spectacolul străzii, lângă un grup de adolescenţi, care cântau la colţul străzii. Le-am pus în cutia de carton câţiva franci şi ne-au urat sărbători fericite. Erau frumoşi, tineri şi păreau nişte oameni de zăpadă, luminaţi de neoanele colorate ale străzii.  „Am impresia, i-am spus eu Iuliei, că aici ne iese în cale un fel de Paris tânăr, clădit însă pe o cetate de demult, numai că simbioza mi se pare perfectă…” Iulia, care cunoştea foarte bine locurile, mi-a povestit că prin anii ’50 aici se întâlneau cerşetorii de pe malurile Senei cu cei de pe muntele Sainte-Genevieve. „Acum însă, după cum vezi, au apărut cabaretele cu muzică spaniolă…”

         Ştiam adresa, Michel Fabian, studentul meu care mă invitase, mi-a scris-o pe o hârtie şi mi-a desenat locul în care trebuia să ajungem. Clubul era, de fapt, într-o veche pivniță, aranjată cu gust, pereţii erau plini de picturi abstracte şi felinare vechi şi mirosea a pădure îngheţată şi, vag, a frunze uscate. De altfel, dimineaţa, la plecare, aveam să constat că rue Mouffetard era foarte aproape de drumul meu zilnic spre Sorbona mare şi mi-am dat seama, în lunile care au urmat, că zona prin care treceam de mai multe ori pe săptămână aduna între zidurile ei o parte din istoria Parisului, încercat în trei revoluţii, în care se păstrau intacte nu doar monumentele, ci şi sufletul unei lumi neschimbate, adunat în amurgul unei întregi generaţii.

         Michel ne aştepta în faţa intrării, împreună cu proprietarul, un unchi de-al său, după cum aveam să aflăm mai târziu. Domnul Gaudi, cum s-a prezentat, ne-a salutat amabil şi am intrat în pivniţa casei vechi, cu arhitectura unui Paris medieval şi nostalgic. În dreapta salonului mare se afla o cramă cenuşie, cu butoaie de vin aşezate la vedere, iar mobilierul te ducea direct în epoca spadasinilor de odinioară. Ne-am simţit bine, am dansat, am cântat, am stat îndelung de vorbă, iar la miezul nopţii am ieşit cu toţii pe străzile înguste ale cartierului. Ne-am sărutat, fără să ne cunoaştem cu toţii, ne-am urat cele cuvenite în trecerea la noul an şi am aruncat sute de artificii pe străzile din apropiere. „Nu vrei să ne mai plimbăm puţin?” m-a întrebat Iulia, în timp ce ne pregătem să intrăm înapoi în pivniţa cea încăpătoare. M-a prins de braţ şi ne-am învârtit, amândoi, prin zăpada străzilor înguste ale cartierului. Eram cu gândul departe, la Maria, aş fi vrut să fiu în curtea mea de acasă, în care grupuri mari de colindători cântau ca acum o sută de ani, iar mama le umplea cu ţuică paharele mici şi aşeza farfuriile mari cu plăcinte şi gogoşi. „Am ajuns”, m-a trezit Iulia din visul meu pierdut în gerul Parisului, pentru că aproape trecusem dincolo de intrare.

         Se făcuse dimineaţă, când am plecat încet prin zăpada proaspătă şi mare. Ninsese toată noaptea şi mai fulguia încă, dar fără putere, şi în noul an, abia început. Îi povesteam Iuliei despre obiceiurile din satul meu: „Tata, îi spuneam eu, ne ducea în fiecare zi de întâi ianuarie la biserica în care era preot. Intram doar noi, împreună cu bunicii şi sărutam icoanele… Era un fel de ritual pe care îl aşteptam cu o nerăbdare sfioasă.” Am întâlnit câteva perechi care, ca şi noi, se întorceau de la petrecerea de peste noapte. Pe obrajii Iuliei am văzut, deodată, câteva lacrimi. „Ce s-a întâmplat, am întrebat, plângi?”

         Acolo, în drumul nostru spre casa în care locuiam, Iulia mi-a spus povestea ei tristă. „Iartă-mă, Radule, a zis, e o dimineaţă de an nou, poate n-ar trebui să aduc tristeţea mea, cu rădăcinile ei vechi, într-o astfel de zi.” Am rugat-o să vorbească, simţeam că-i face bine, îi tremura uşor bărbia şi mâna ei devenise rece şi încordată. Cu doi ani înainte de decembrie 1989, mi-a povestit ea, lucra la Ministerul de Externe, era traducător şi translator. Acolo l-a cunoscut pe Sabin, care revenise tocmai dintr-o ţară africană, unde lucrase la o ambasadă. „Era, a zis ea, cu vreo zece ani mai mare decât mine, fusese căsătorit, dar soţia lui îl părăsise acolo, plecase în Canada fără să-i dea nici o explicaţie. A avut, îţi dai seama, mari probleme cu cei de acasă. Ne-am apropiat repede unul de celălalt, a fost o iubire aşezată, ne-am mutat împreună…”

         S-au căsătorit în primăvara lui ’90 şi au plecat amândoi în Egipt, la ambasada de acolo. „Eram fericiţi, ne plăcea munca noastră, Sabin era tot mai apreciat de cei de la minister. Numai că, într-o zi, s-a întâmplat nenorocirea… Venise o delegaţie din ţară, de la ministerul turismului; au plecat spre o zonă de lângă Cairo, undeva la vreo 60 de km. A fost un accident îngrozitor, un autocar a intrat direct în maşina lor, au murit toţi acolo, pe loc…” Iulia terminase, între noi s-a lăsat tăcerea. „Am ajuns apoi aici, am încercat să iau viaţa aşa cum e, dar nu se poate, nu am nicio speranţă… Mă simt ca şi atunci, pustiită de orice dorinţă…”

         Ne apropiam de casa în care locuiam, iar catedrala Notre Dame strălucea în albul imens al zăpezii de început de an. „Iulia, am început eu cu o uşoară reţinere în voce, cred că noi doi ar trebui să stăm mai mult de vorbă. Orice suferinţă are şi un capăt al ei…” Mergea lipită de umărul meu, aveam impresia că îşi caută un sprijin în îngheţul dimineţii, iar eu mă simţeam foarte aproape de ea. Mi-au venit atunci în minte cuvintele pe care le citisem într-o poveste de demult, o istorie a suferinţei şi nefericirii unei femei, altfel puternică şi nobilă. Timpul, scria acolo, s-a născut odată cu cerul şi aş fi vrut să-i spun Iuliei că există un singur capăt al drumului, cel la care s-au spulberat toate idealurile de eternitate. I-am spus, însă, cu totul altceva, nici măcar nu mai ştiu ce…

         25. Am intrat amândoi în apartamentul ei de la ultimul etaj al casei, deasupra căruia mai erau doar cele două mansarde şi acoperişul înalt, cu ferestre aşezate direct în apropierea cerului parizian. „Aş bea o gură de coniac, am zis, ai tu sau mă duc la mine să caut?” Fără să-mi răspundă, Iulia a intrat în bucătăria ei mică, din dreapta holului. Era foarte cald, mi-am scos haina şi m-am aşezat pe unul dintre fotoliile din camera de zi, în care Iulia avea, ca şi în mansarda mea de deasupra, un birou mic şi câteva rafturi cu cărţi, reviste, hârtii de tot felul, aşezate însă într-o ordine desăvârşită, feminină.

         „Iartă-mă, mi-a spus, după ce ne-am aşezat în jurul cafelei fierbinţi pe care a adus-o şi a sticlei de coniac fin, nu trebuia să-ţi povestesc toate acestea într-o asemenea zi. Am simţit nevoia asta însă, e un fel de eliberare pentru mine, cum  ţi-am mai spus deja…”  Când un om devine într-atât de nefericit încât durerea îi este mai intensă decât spaima de ziua de mâne, e mai bine să aştepte înserarea… „Nu crezi, am întrebat-o eu în aerul cald al încăperii, că e timpul ca viaţa ta să meargă mai departe?” M-a privit câteva secunde şi mi-a răspuns… „Ştiu asta, simt că nu mai pot trăi doar din amintirea unor zile fericite, dar am mereu sentimentul că pentru mine nu mai poate fi niciodată un alt început.”

         O priveam pierdut într-o aşteptare calmă, era transfigurată, îmi părea un suflet regăsit, care sta să-şi deschidă tot cerul înalt peste dimineaţa care sosise.   Ne-am privit câteva clipe, o istorie întreagă s-a ascuns în spatele ochilor noştri şi, după un timp, eram împreună îmbrăţişaţi. Părul ei mirosea a zăpadă, ne ardeau mânile şi ochii împreunaţi, iar cuvintele se opriseră definitiv între noi. Am luat-o în braţe, pluteam într-un fel pe care-l simt şi acum, deşi nu vinovat, ci izbăvitor. Am intrat în dormitorul ei şi am dezbrăcat-o cu mişcări încete, nu-mi tremurau deloc mânile, deşi era o experienţă pe care o descopeream fără prea multă pricepere, dinainte. Ne-am căutat, amândoi, în patul ei de femeie singură de prea mult timp, tremura şi ardea şi se agăţa de mine de parcă ar fi vrut să nu mai plec de acolo niciodată, să rămânem fără timp şi fără vorbe, în împreunarea care venise. Nu mai trăisem niciodată, în experienţele mele dinainte – care nu erau nici multe, nici atinse de o memorie serioasă – o asemenea descărcare sufletească. Am rămas un timp îndelungat îmbrăţişaţi, o simţeam ca pe o parte din mine, iar chipul ei era atât de senin încât aş fi vrut şi eu să nu se mai termine povestea începută în dimineaţa de An Nou.

         Simţeam amândoi că e o zi unică, ştiam într-un fel pe care nu-l pot explica faptul că această zi nu se va mai repeta. A căzut înserarea din prima zi a anului peste noi. Din camera mea de sfârşit de lume, în care-mi amintesc cum strălucea în amurgul zilei de ianuarie trupul ei, a intrat neştiut îngerul de atunci. Seara, înainte de a pleca de la Iulia, a mai fost o ultimă îmbrăţişare şi strigătul ei fericit şi chipul ei inundat de o bucurie fără margini care părea să spună oricui că viaţa poate fi trăită mai departe. M-a strâns în braţele ei firave, intrase în mine cu tot trupul ei şi ne simţeam atingerea fierbinte, în liniştea fără de margini a serii de ianuarie.

         Am ajuns în mansarda mea, de deasupra locului în care trăisem o zi de iubire, aş fi crezut că trebuie să mă simt vinovat, gândul meu ajunsese la Maria, dar – trebuie să spun şi acum – nu eram decât atins de linişte. A doua zi, dimineaţa, am fost împreună cu Iulia în Place Maubert şi am intrat în cafeneaua Ronsard. Am vorbit puţin, dar nu era deloc un aer stingher între noi. Am cumpărat apoi fructe din magazinul de alături. „Aici, mi-a zis Iulia, se spune că-şi făceau veacul Francois Villon şi banda lui…” Ne-am plimbat până în apropierea unui soclu de statuie, la intersecţia dintre bulevardul Saint-Germain şi rue Mange.  „Cred că ştiu şi eu, am zis, un student a citit un eseu despre Etienne Druet, un precursor al filosofiei politice franceze. Aici a fost ars împreună cu cărţile lui.”

         Vorbesc cu mine şi nu aud nimic… Dialogul interior e un instrument de salvare doar pentru omul rătăcit în labirintul lumii. Sunt prizonier al seducţiilor şi răspunsurilor părelnice la singura şi marea întrebare pe care încerc s-o dezleg. Unde e ziua de ianuarie, acum când s-au topit toate zăpezile şi miroase a păcat?