De câteva nopţi, în Câmpia Română, nu conteneşte ploaia.
Cuprinşi de friguri ca nişte colonişti de-o boală tropicală,
stăm unul lângă altul în odaia
cu pardoseli de lut, minusculă cât o zicală,
unde în fiecare seară la aceeaşi oră,
încep să ţi se înece corăbiile la mal, poezie.
Tot mai slabe semnale vin atunci dinspre amnezica proră
ridicată în deriva mărilor şi oceanelor de hârtie.
Îţi simt răsuflarea mai amară ca fierea.
Bucuroasă, cred, te-ai spânzura de prima clopotniţă,
de n-ai şti că prea lesne ar obţine de la tine tăcerea
cei ce n-o vor avea nici cu ţărâna, vreodată, drept botniţă.
Plouă ca-n nopţile biblice. Este vremea hingherilor.
Până în zori, o să crească cât gardul producţia la export de mănuşi.
Ţipă înfioraţi prin insomnia salcâmilor melcii. În timpanele serilor,
ca adjectivele se trântesc în pereţi întunecatele uşi.
Va fi greu să găsim chiar şi gara acum,
care pică şi pică împreună cu ploaia din cer.
Cu emoţia trează călcăm pe ultima dâră de fum
la capătul nordic al sezonului căzut în mister.
Şi trenul e tras. Doar atâta aşteaptă: un semnal de plecare.
Călătorii sunt rari, galbeni ca ceara şi trişti.
Mă prefac că nu văd cum în loc de bilete,
conductorul le pipăie pulsul, atent, la urcare.
-Ci haide! Haide odată!
Dar tu, nici c-un pas nu te mişti.
În chenarul ploii desenată,
rămâi pe peron să te minunezi că, totuşi, mai respiri şi exişti.
Facebook
WhatsApp
TikTok
