POVESTITORUL – Radu PĂRPĂUȚĂ : LA O LANSARE DE CARTE

Eram afară, la „partea a doua”, cînd se dă de băut şi de mîncat (uneori). Luasem un pahar de plastic cu vin, dar o muscă aterizase chiar în aligote-ul meu. Cred că de aceea eram atît de acid în cugetări, căci eu, fiind născut în zodia Peştilor, mă dau în vînt după lichide. Dreptu-i, n-am aviditatea „muscoilor”, care apar în astfel de ocazii, aduşi de un simţ fără greş: exact la ora cînd începe „partea a doua”, cea cu băuturica. Pentru cei care nu ştiu, „muscoii” sînt nişte inşi cu ochi injectaţi şi, de regulă, cu pantaloni burlan, care horpăie tot de prin pahare şi dispar. De unde vin, unde se duc? E un mister mai adînc decît triunghiul Bermudelor sau Bikinilor (nu mai ştiu exact, că am fost corigent la geografie).
Mă uitam la autoare, cea care lansase cartea. Ea nu va avea niciodată ra(ha)ting-ul Răduleascăi. N-avea aerul că va fi vreodată directoare de post tv, ca să aibă infuenţa Gabrielei Zeca. Nu va avea nici banii Gabrielei Vrînceanu-Firea, care a plătit toate premiile Uniunii Scriitorilor, ca să i se ofere ei premiul pentru poezie. Arăta… cum să vă spun… În fine, era îmbrăcată ca o călugăriţă aflată în timpul ei liber. Rochiţica aceea îmi sugera una din acele fete, tot mai rare, cărora le plac cuvinte ca „iubire veşnică”, „abnegaţie”, „devotament”, pentru care un sărut înseamnă un cataclism de supernove. Sau cum scrie Ion Mureşan: „…vei vedea şi tu cum se deschid obloanele/cum femeile aruncă-n stradă aripile de înger/rămase de la masa de seară”.
Un ipochimen cu păr gri şobolan şi cu tupeu de cocoş stăpîn pe poiată îi tot vorbea. Se vedea că fata e agasată. Şobolaniul o prezentase în prima parte, primind aplauzele noastre – ecoul unor platitudini. În general, nimeni nu vorbeşte de autoare sau despre poezia ei. Un zid de dosuri, spinări şi capete o acoperă. Un zumzet de bodegă acoperă totul. Grupaţi pe „bisericuţe”, pălăvrăgim. Se bîrfeşte pe rupte despre absenţi, despre prezenţi, despre răposaţi. Se spun bancuri, se colportează zvonuri, se lăfăie mult cabotinism, ipocrizie, critica de cafenea e în floare.
Iar autoarea stă singură, cum numai poeţii ştiu să stea singuri. Căci stau cu viaţa lor interioară…
Iau alt pahar de plastic. Ghinion! Şi ăsta are o muscă! Prin gardul din fier forjat ne privesc trecători panicaţi: „Aoleu! Ce s-o mai fi întîmplat!?” După ce înţeleg că nu-i vorba nici de vreun accident, nici de vreo sinucidere, trec mai departe, uitîndu-se înapoi cu reproş: „Ia uite de ce le arde ăstora”.