Colaboratorul nostru, Domnul Radu PETRESCU-MUSCEL ne trimite aceste polemici amicale, pe care ne grăbim să le facem cunoscute…
Spre stupoarea mea, am detectat chiar acum niște prostii în legătură cu TRAIAN MARINESCU GEAGU, pe care cei de la Memorialul de la Sighet (sub semnătura Domnului Romulus Rusan) le postează în atenția românilor din țară și din străinătate. Pe mine, ca rudă directă a lui TRAIAN MARINESCU GEAGU, mă deranjează astfel de prostii, pentru că sunt sigur că le-au introdus în tot felul de materiale tipărite de promovare, cu care inundă piața (cărți, reviste, broșuri, pliante etc.). Probabil că este valabilă în continuare celebra maximă: PROSTIA NU DOARE !
Vă rog să analizați ce este de făcut, eventual să preluați e-mailul meu către domniile lor și către dumneavoastră, tot ONLINE, ca și postarea celor de la Memorialul de la Sighet. Vi-l pun la dispoziție integral, spre publicare.
Vă mulțumesc și de data aceasta, ca și în alte dăți, pentru frumoasa noastră colaborare.
Stimată Doamnă Ana Blandiana,
Stimate Domnule Romulus Rusan,
Stimată Doamnă Lucica Albinescu,
Vă rog să dispuneți de urgență măsurile necesare corectării unei grave erori, de natură să afecteze memoria unchiului meu, studentul TRAIAN MARINESCU GEAGU. Am identificat această eroare cercetând din întâmplare site-ul Memorialului de la Sighet și am rămas extrem de surprins de aceasta postare. E și motivul pentru care solicit prin prezentul e-mail să mi se precizeze absolut toate materialele print în care au apărut deja erorile respective.
Eu le-am găsit, deocamdată, aici*link accesat astăzi.
| Romulus Rusan, Cronologia şi geografia represiunii. Recensământul populaţiei concentraţionare din România (1945-1989) |
| Morţii din detenţie
În anii 1949-1956 au fost mii de crime comise asupra ţăranilor care refuzau colectivizarea sau, mai grav, se răsculau contra ei … |
Erorile postării D-lui Romulus Rusan de pe site-ul Memorialului de la Sighet constau în următoarele:
a) Introducerea acțiunii lui TRAIAN MARINESCU GEAGU (arderea urnelor de vot la 19 noiembrie 1949 în comuna Isvoarele din județul Dâmbovița) în contextul generic al „COLECTIVIZĂRII”… Actul curajos al lui TRAIAN MARINESCU GEAGU de atunci nu poate fi încadrat decât în contextul generic al „FALSIFICĂRII ALEGERILOR DIN 19 NOIEMBRIE 1946″, determinând repetarea alegerilor în acea comună, printre extrem de puținele din România unde comuniștii au fost obligați să repete alegerile.
b) Confundarea județului Dâmbovița cu Argeș;
c) TRAIAN MARINESCU GEAGU nu a fost „dus cu duba în curtea propriei case și împușcat acolo, în fața vecinilor”. TRAIAN MARINESCU GEAGU a fost dus cu duba la intersecția dintre drumul Târgoviște – Câmpulung Muscel și „Gura Uliței” ce duce către biserica parohială din fosta comună Izvoarele, azi în componența comunei Voinești – Dâmbovița. Deci, nu „în curtea propriei case”. Iar TRAIAN MARINESCU GEAGU nu a fost „împușcat acolo în fața vecinilor”, pentru că amplasamentul respectiv, un șanț, nu are „vecini”, adică oameni. El a fost împușcat în secret, asasinat pur și simplu demonstrativ, fără să aibă niciun localnic cunoștință despre această crimă. A fost asasinat la 4 februarie 1950 și a fost lăsat acolo, precum cadavrele câinilor, timp de 48 de ore, abia după aceea putând rudele să ridica cadavrul și să îl înmormânteze creștinește.
Pe mine personal, ca rudă directă, nu ca scriitor de scrieri, mă doare această constatare, că în capul unor oameni cu responsabilități uriașe față de acest popor urgisit, pot exista astfel de confuzii. Și nu înțeleg, de unde până unde poate să existe o astfel de confuzie în mintea persoanei/persoanelor care i-au pus la dispoziție D-lui Romulus Rusan astfel de inexactități (în varianta în care Domnia Sa a „înghițit pe nemestecate” ceea ce i-au pus alții în fața ochilor, Domnia Sa doar semnând, cum se spunea odinioară, ca primarul).
Aceasta și în condițiile în care, în peste 100 de comunicări științifice, eseuri, lucrări, articole și conferințe comemorative, în perioada 2005 – 2014, am făcut cunoscute foarte limpede aceste adevăruri despre unchiul meu, TRAIAN MARINESCU GEAGU. O astfel de conferință am ținut și la 7 mai 2014, la Târgoviște, în județul Dâmbovița (nu în Argeș !), iar pe afișul de semnalare a evenimentului apar chipurile rudelor mele, preotul profesor Gheorghe Cotenescu (bunic) și TRAIAN MARINESCU GEAGU (unchi), personalități cu „pedepse” și cu roluri diferite avute în cadrul organizației „Haiducii Muscelului” (Muntele Roșu), înființată și condusă de Lt. Colonelul martir Gheorghe Arsenescu. Din nefericire, evenimentul nu a avut o bună reflectare la nivel național, dovedindu-mi încă o dată superficialitatea de care dă dovadă majoritatea mass- media din România, care se mobilizează exemplar doar pentru a reflecta știri de tip comercial, de genul „breaking news”. Rezistența anticomunistă nu dă bine nici în presă și nici pe sticlă.
http://soimuldambovitean.ro/cotenescu-si-geagu-damboviteni-cu-care-ne-mandrim/
Doresc să vă fac cunoscut prin prezentul mesaj și faptul că, în eventualitatea în care erorile explicate limpede mai sus nu dispar din toate materialele PRINT si ONLINE lansate de Memorialul de la Sighet, mă voi vedea obligat să aduc acest lucru la cunoștința mass-mediei naționale și locale, în calitatea mea de membru activ al mai multor ONG-uri și publicist.
Vă urez mult succes în continuare și, bineînțeles, o verificare mai atentă a surselor D-voastră de informații, apelând în primul rând la rudele în viață ale foștilor deținuti politici și ale persoanelor asasinate de regimurile totalitare ce au afectat mai multe generații de români.
Cu respect,
Radu Petrescu-Muscel
Mă adresez cu rugămintea de a publica o scrisoare INEDITĂ. pe care preotul GHEORGHE COTENESCU (dâmbovițeanul devenit între timp muscelean) a trimis-o academicianului TUDOR VIANU în anul 1961. Reiese limpede din ea faptul că cei doi se cunoșteau de multă vreme (de la Vălenii de Munte), iar faptul ca fusese deținut politic nu-l determina pe preotul COTENESCU să se considere cumva inferior unui academician. Chiar dacă din scrisoare rezultă și amărăciunea pentru faptul că devenise un paria, în locul omului respectat de odinioară, spre deosebire de VIANU, care, academician din 1955, avea să devină și membru PCR, în 1962.
E o scrisoare scurtă, de fapt o carte poștală, nedepășind 1.000 de semne, inclusiv adresele expeditorului și destinatarului.
Corespondenţă inedită
Prinţ şi cerşetor: academicianul Tudor Vianu şi preotul Gheorghe Cotenescu
Odinioară, oamenii îşi scriau, se felicitaru, se încurajau, pe suport hârtie. Azi economisesc hârtia, salvând planeta. Asa sa fie oare? Când încingem cu toţii reţelele de socializare, nu cumva uităm pur şi simplu să mai ne scriem cu adevărat? Dacă ne-ascundem în noi, falsificând CV-uri, chipuri, vârste, abilităţi şi performanţe nu înseamnă, oare, că de fapt propagăm de zor, la scară planetară, fuga de realitate, adică minciuna? Ca să nu mai vorbim de uşurinţa cu care uităm să scriem corect, apelând masiv la prescurtări inventate şi simboluri care se vor concise, sugestive!
Totuşi, odinioară, oamenii îşi scriau, punându-şi inima în palmă, fără să le fie teamă că cineva le-ar putea intercepta corespondenţa şi s-o păţească. Asta pând când secolul XX ne-a adus pe cap totalitarismele avortone şi colorate: brun (nazismul), negru (fascismul) şi roşu (comunismul). Or exista, oare, şi de alte culori? Fereşte-ne , Tu, Doamne!
Apropo de Dumnezeu, de ce oare se opreşte la pagina 666 faimosul şi, vai, ineficientul „Raport Final Tismăneanu”? Să fi fost toţi din echipa de Creaţie, nume grele, atei? Greu de crezut, chiar şi de nesuperstiţioşi, dar poate că şi din această cauză nu a existat, probabil nici nu va exista vreodată un adevărat Proces al Comunismului în România. Puteti accesa şi Dvs. raportul 666, mergând direct la ţintă, adică pe net, aici: http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf
Să zicem că nu de asta este vorba în cele ce urmează. Deşi o undă de amărăciune detectăm uşor, fără cifrările şi decriptările de rigoare, într-o aparent banală scrisoare de felicitare, mesaul adresat de un umil preot de ţară, “ascuns” de regimul de democraţie populară în închisori, unui academician “în vogă” ce nu peste multă vreme, în 1962, trecând cu brio, de stagiul de candidat, intra în mirifica lume a celor viitori 4 milioane de membri de partid. Muncitoresc. Comunist. Adică Unic.
Umilul preot de ţară este Gheorghe Cotenescu (1886-1965), cel ce-şi trăise prima parte a vieţii în judeţul Dâmboviţa iar restul zilelor, adică perioada 1912-1965, şi le-a petrecut în Muscel, judeţul strămoşilor săi. Un neam care a râcâit, cât de cât, istoria ambelor judeţe, lăsând în urma sa, mai ales, un nume. Un nume terfelit de comunişti.
Neamul Coteneştilor înseamnă, printre altele, trei secole de istorie documentată şi patru mici bijuterii arhitectonice, biserici împărţite frăţeşte: două în Dâmboviţa şi două în Argeş. Biserici rurale, însă, nefiind vorba de boieri însemnaţi, din cei înscrişi prin arhondologii prăfuite, ori prin catagrafii. Cel mult, nişte prăpădiţi de boiernaşi, mai ales diaconi şi preoţi ortodocşi. Români. Oameni care şi-au iubit semenii şi locurile natale, pe care nu şi le-au părăsit, de fapt, niciodată. Oricât de greu i-a încercat viaţa. Cine-auzise pe atunci, acolo, de Europa, când noi trebuia să ne-apărăm Credinţa, Neamul? Acum suntem în Europa. Mare scofală, a doua Românie am ajuns s-o construim afară.
Ce-ar fi putut să-i apropie, oare, pe aceşti doi oameni atât de diferiţi ca vârstă, studii, medii sociale în care aveau să-şi făurească o carieră? Şi totuşi, chiar în textul acestei scurte scrisori aflăm indicii menite, parcă, să ne ajute să-i înţelegem, să-i preţuim de-o potrivă.
Un “Prinţ” şi-un “cerşetor”.
“Prinţul” poate fi doar academicianul aflat, prin munca sa de-o viaţă, în uniformă-aleasă, în lumina reflectoarelor.
Iar “cerşetorul”, care, fruntaşul de odinioară al micii sale comunităţi, şi-a îndeplinit, zi de zi, menirea de preot, de dascăl, de ostaş, compozitor şi ziarist, acasă, în judeţ şi în ţară. Cu nume terfelit din clipa-n care a cutezat să-i ajute, după puterile sale tot mai secătuite, pe cei plecaţi în munte să încerce să amâne cotropirea ţării de liftele “păgâne” şi-ale lor slugi interne. A pierdut totul. I-a rămas, totuşi, ceva. Demnitatea celui care ştia că l-a ajutat pe colonelul martir muscelean Gheorghe Arsenescu şi pe studentul martir dâmboviţean Traian Marinescu Geagu. Pe cei transformaţi în legendă. Pe “Haiducii Muscelului”.
S-ar putea spune că ”cerşetorul” a avut noroc. N-a devenit din broscoi “prinţ”, ca-n poveşti. A scăpat cu viaţă, din Infern. Şi-a revăzut familia. Şi prietenii, cei, desigur, atât de puţini cărora nu le-a fost teamă să-i strângă mâna, să-i sărute obrajii supţi de foame, să-i mângâie rănile din care au muşcat mai întât anchetatorii, apoi torţionarii din celule. Noroc, într-adevăr, căci cel născut la ţară în 1886, absolvent de două facultăţi în Bucureşti, avea să trăiască aproape 80 de ani. În vreme ce orăşeanul, şcolit în afară şi răsplătit cu fel de fel de onoruri, doar 66. Nu 666, ca alţi academicieni.
Poate că nu ştim noi, însă. Poate că suferinţele şi jignirile or fi bune şi ele bune la ceva. Altfel n-am fi creştini.
România interbelică a avut, slavă Domnului, mulţi oameni de valoare. În toate domeniile, nu numai intelectuali. Au existat numeroşi ierarhi şi preoţi cărturari. Ei bine, unul din scopuri, cu siguranţă, cel mai important şi mai grabnic de-mplinit de „democraţia populară”, a fost distrugerea elitei interbelice. Pe două căi: exterminarea lentă în închisori şi lichidarea directă. Prin procese de tip stalinist, în care acuzatul era cel care trebuia să-şi dovedească nevinovăţia, în timp ce acuzarea recurgea la orice, mai ales la tortură. Tortură fizică. Tortură psihică. Orice, ca să te domine, să te zdrobească, să te terfelească. Să nu mai fii om. Să devii o fiară.
Demnitatea de care am pomenit o desluşim în formula de adresare a “cerşetorului”: Prea stimate. Fără a-i spune academicianului pe nume şi, cu literă mică, accentuat parcă egalitatea. Respectul reciproc există, sigur. Îl detectăm în fiecare frază a scrisorii. Respectul acordat de un om de cultură unui alt om de cultură.
Aflăm şi de unde se cunosc cei doi. De la Vălenii de Munte. Vatra culturală a Neamului unde Nicolae Iorga a strălucit vreme de trei decenii (1908-1913; 1921-1940). Locul în care Gheorghe Cotenescu şi-a ajutat mentorul, mai întâi ca student organizator (1908-1911), apoi pe post de conferenţiar benevol (1932-1940), luându-şi adio, simbolic, abia în 1943, de la idolul asasinat de “verzii” în cizme şi uniforme. La Vălenii de Munte, însă, Tudor Vianu nu a conferenţiat. Nu ştim de ce, poate că temele discutate acolo an de an se abăteau de la specificul activităţii sale. A fost însă cursant. Adică a stat în “banca” lui, ascultându-l, poate, pe Nicolae Iorga. Sau poate, pe vreun alt conferenţiar, român sau străin.
În “colţul său de ţară”, preotul Gheorghe Cotenescu şi-a văzut de munca sa, mai ridicând o biserică, mai arătându-le sătenilor ce înseamnă cooperaţia şi administrarea unei obşti moşneneşti, mai predând la catedră în trei-patru seminarii, de la “Nifon” din Bucureşti la Câmpulung-Muscel, de la Curtea de Argeş la cel monahal de la Cernica-Ilfov, mai preluând jalbele muscelenilor şi ţinând piept ţărăniştilor, ca fidel iorghist, în Parlamentul României. Şi pentru că am vorbit de respect, Ion Mihalache, preţuindu-l pentru tot ce ştia face Cotenescu, chiar l-a anunţat din timp că-l vor da jos pe prim-ministrul Nicolae Iorga, de conivenţă cu liberalii ducişti. Aflăm asta din scrierile memorialistice ale lui Nicolae Iorga. Nu i-a fost teamă de legionarii veniţi la el în comună să-i dea o lecţie “iorghistului”, şi nici de comuniştii care l-au “căptuşit” cu zeghe, trecându-l pe lista neagră a „dusmanilor poporului”, urmărind informativ fiind şi după moarte, încă 6 luni, ca să-i poată identifica turnătorii (nu oţelarii!) cine-i mai vizitează familia cernită.
În modestia sa, adevăratul dascăl se consideră realizat prin faptele elevilor săi. Iar neobositele mâini ale „meşterului olar” Cotenescu au ajutat şi ele la modelarea caracterelor celor consideraţi pe bună dreptate „floarea ortodoxiei româneşti”: patriarhii Teoctist Arăpaşu şi Iustin Moisescu, episcopii Gherasim Cristea şi Eftimie Luca, vicarii Atanasie Glatcovschi şi Roman Stanciu, mari duhovnici precum Sofian Boghiu, Roman Braga, Felix Dubneac, Grigorie Băbuş, Ioasaf Popa, Ioasaf Ganea, Tănase Petroniu şi Justin Pârvu, profesorii universitari Ioan Rămureanu (Pulpea) şi Anton Uncu.
Dar amărăciunea celui “aşezat după uşa uitării” doare, doare. Iar el n-a mărturisit-o. Cel puţin mie, nu. Poate că atunci eram mult prea nevârstnic să-i înţeleg durerea. Anii au trecut, el s-a dus, nu mi-a spus nici bunica. S-au temut amândoi. Comunismul dispare în neant, înfrânt de legile economice, dar pe plan psihologic a reuşit să transforme oameni, popoare, în roboţi, în sclavi dominaşi de frică. De frică şi de foame. O Românie devenită închisoare, pentru cei din celule şi pentru cei de afară. Nici mama nu mi-a spus nimic. S-au reîntâlnit cu toţii, mai întâi în cavoul din curtea bisericii ctitorite de ei. Iar după aceea, au mers de mână, poate, în Ceruri, acolo Sus, lângă Dumnezeu cel cu barbă sură, căci ai mei nu cred c-au făcut rele. Oricâte sentinţe ar fi pronunţat o justiţie aservită, oarbă.
Iar despre ce-a făcut, odinioară, bunicul meu matern, le voi fi veşnic recunoscător altor oropsiţi: Elisabeta Rizea şi Cornel Drăgoi din Nucşoara musceleană. Ei m-au ajutat să ridic privirile, întrebându-mă, abia în 1993, după ce le-am citit interviurile, ce s-a întâmplat atunci.
Eroi uitaţi, cu toţii. Sau poate că nu e aşa.
Totul depinde de Dumneavoastră, cititorilor văzuţi şi nevăzuţi, ca viaţa şi lupta acestor atât de puţin oameni care au încercat să rămână demni, să nu fi fost în zadar.
Ca o concluzie, ne-ar fi prins bine să ştim şi răspunsul scrisorii. Dacă o fi existat. Presupun că da, deşi n-am dovezi, căci oameni răi au socotit, în “libertatea lor” de după 1990, fără să le pese c-o încalcă pe a noastră, au socotit că mai bine-ar fi să vandalizeze şi să fure totul, în doar câteva zile. Cam tot ce-adună în viaţa lor, precum furnica harnică, oamenii cu frica de Dumnezeu şi dragoste de copii, inclusiv cărţi, documente şi scrisori Au lăsat în urma lor, precum barbarii, doar găurile hâde ale fundaţiei din piatră de râu pe care se ridica locuinţa în care mi-am petrecut copilăria şi vacanţele studenţeşti.
În Stoeneştii Muscelului, pe unde-au trecut vitejii lui Mihai Viteazul şi ai lui Constantin Brâncoveanu, adică acolo unde-au ţinut piept, în toamna anului 1916, cu dinţii, nemţilor trufaşi, muscelenii ce-au visat o Românie Mare.
Radu Petrescu-Muscel
nepotul preotului profesor Gheorghe Cotenescu
Ştampila poştei din Câmpulung-Muscel: 1.3.61
Ştampila poştei din Bucureşti: 3.3.61
Către
Tudor Vianu
Academician
Str. Mureşanu 33
r[aion] 1 Mai
Oficiul poştal Bucureşti
Prea stimate,
Zilele trecute a fost ziua Dv. – a unui nume cu autoritate şi plin de aprecierea lumei trăitoare în timpul său.
Foarte potrivit ca asemănare cu cel al Dv. – stăpân al cugetului românesc plin de ipostaza înaltei judecăţi detrasă şi sintetizată culturaliceşte.
Aprecieri nelinguşitoare provenite de la un fost cursist al Univ[ersităţii]. de la V[ălenii]. de Munte trăitor, permanent, azi, în colţ de ţară.
Distanţarea situaţiilor, atribuţiilor şi competenţelor, la unul plin de complementările îndreptăţite ale opiniei publice, la celălalt aşezat după uşa uitării, care simte îndatorirea de a nu se uita valorile – acestea sunt cuvenitele mărturii alre preţuirii pentru Dvs. de la
Pr. Gh. Cotenescu
Stoeneşti reg[iunea] Argeş
27-II-[19]61
Facebook
WhatsApp
TikTok
