LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ: CAM

Mult e vagă și echivocă limba ce-o vorbim! Adică dispune de multe mijloace pentru a exprima vagul, aproximativul, incertul. Adverbul cam este unul din ele, în special prin compatibilitatea lui cu mai toate registrele stilistice. Capacitatea glumeață a lui cam, posibilitatea lui de a ironiza, de a parodia nu puteau să nu fie luate în seamă de Creangă. Încă Neculce se folosește de capacitatea lui cam (zis de el can) de a sugera insinuarea („acel lucru să fi fostu și can adevărat”), iar astăzi presa de genul Academiei Cațavencu, dar nu numai aceasta, îl folosește cu brio (vezi articolul Cam al Rodicăi Zafiu, România literară, nr. 11, 2002).
Firește, cam apare și cu sens neironic la Humuleștean, ca să desemneze pur și simplu imprecizia temporală (Ipate ajunge „cam pe înseratelea”, Nică o pașlește „cam de după toacă”, „cam pe vremea aceea” trăia moș Nichifor) sau imprecizia spațială („Târgul era cam departe” în Dănilă Prepeleac) sau aproximarea unui anume acțiuni (paginile ceaslovului erau „cam unse”, tovarășul din Cinci pâni înapoiază un leu „cam cu părere de rău”, craiul din Harap Alb vorbește „cam cu jumătate de gură”). Când însoțește un element precis, de exemplu adverbul anevoie, cam atenuează acțiunea, exprimând dubiul vorbitorului: „de când port vornicia în Pipirig, am dus-o cam anevoie numai cu răbușul”, spune bunicul David. Tot în context serios, „Sfânta Duminică cam încrețește din sprâncene”, exprimând astfel o vagă nemulțumire, când fata moșneagului alege lada sărăcăcioasă.
Însă când Ivan vorbește „cam zborșit” cu Dumnezeu efectul e comic. Și aceasta nu numai prin aproximare, ci și prin context (Ivan nu știa cu cine vorbește). Într-un context cu un verb care nu admite gradația efectul umoristic este asigurat. Nică spune: „o cam răream de pe-acasă”. Evident, „a rări” merge mai greu cu cam.Tot astfel, țăranul din Povestea poveștilor merge la târg cu vâjoietele năsărâmbe „și le cam vinde”. Pare că Humuleșteanul vrea să minimalizeze anvergura vânzării, a interesului public pentru marfa buclucașă. Iar interesul greu strunit al cucoanei din aceeași poveste pentru respectivele vâjoiete este sugerat prin echivocul aceluiași cam: „luându-l cam pe departe, zice: Și cam cum s-a întâmplat de ai tu blăstămății de-aiste, măi țarane?” În finalul din Povestea lui Stan Pățitul adverbul cam este însoțit și de alte vocabule ale incertitudinii pentru a se sublinia excesul de bârfe și de aluzii imprecise referitoare la erou. Efectul: un regal de exprimare comică românească: „îi spunea cumva cineva câte ceva de pe undeva, care era cam așa și nu așa (…)” Alteori cam acoperă comic realitatea. Baba din Povestea porcului atenuează adevărata stare a purcelului printr-o aproximare duioasă: „după cum vezi, îi cam colbăit mititelul”. „Mititelul” nu era cam colbăit, adică prăfuit, așa cum îl receptează cu iubire maternă baba, ci era plin de glod de-a dreptul, fiindcă fusese scos dintr-o băltoacă. Iar despre nevasta omului din Prostia omenească ni se spune că era „cam proastă” Aproximarea cu cam, se înțelege, nu este posibilă. La fel se spune și în Ioan Roată și Unirea: „ești cam greu de cap”. Cam e similar aici cu oltenescul nu prea dintr-o celebră snoavă cu olteanul care spunea că nu prea are bilet la tren. Creangă pare că vrea să minimalizeze defectul prostiei, să o menajeze pe nevastă, în ciuda vorbei unanim acceptate „prostia din fire n-are lecuire”. Însă după ce ne spune că era cam proastă, adică o leacă, puțin, un pic, vine verdictul revelator: „dar și soacră-sa nu era tocmai hâtră”.

RADU PĂRPĂUȚĂ este moldovean din Iași, a tradus peste 50 de cărți, este un prozator  rafinat  și talentat  și un mare iubitor de Ion CREANGĂ…