JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ: Suntem fluturi de hârtie în furtună…

Îmi aduc aminte cum priveam odată, stând pe o bancă, orașul, oscilând între o pustietate enervantă și o agitație teribilă. Sunt acele zile când stai cuminte și aștepți anumite persoane și, de plictiseală, ai vrea să te întinzi pe banca din mijlocul orașului, să nu-ți pese, să uiți de tot ceea ce roiește în jurul tău, să privești doar cerul.

Nu poți, ți-e rușine. Apoi urmărești cu privirea tot ce mișcă în jurul tău: pe tanti care se luptă cu sacoșa, pe domnul cu mașina care nu știe regulile de circulație, pe țigăncușa care se plimbă și care cere un leu, pe doamna care iese la balcon ca să-și întindă țoalele… Ce oameni, ce fugă au, ce viață agitată duc, unde-i liniștea lor de altădată? Ce calm sunt eu…

Vântul cald, dar agitat al începutului de vară se strecurase printre clădirile orașului și începuse să miște lucrurile care de obicei zac fără viață, făcând ca hainele subțiri agățate la balcon să se legene înainte și înapoi.

Nu e ciudat, dar într-un fel e liniștitor felul în care vântul pune în mișcare obiectele lipsite de viață, cum le face să se miște dintr-o dată de colo-colo? Eh…

Îmi aduc aminte cum stăteam, relaxat de muzica din căști, și priveam orașul, iar niște bucăți de hârtie se urmăreau de parcă fiecare ar fi jurat să le omoare pe celelalte. Și cum stăteam așa nepăsător, parcă începusem să nu mai simt deloc vântul, de parcă eram ferit de vijelia din oraș.

Ceva mai târziu, acele hârtii păreau că se liniștiseră, dar pe urmă au fost cuprinse de o furie nebună, însoțite de niște ziare furate de vânt de pe un chioșc, fugărindu-se prin întregul cartier cu o turbare nebună, înghesuindu-se într-un colț, apoi răsfirându-se din nou ca și cum o nebunie groaznică dăduse peste ele, până când au dispărut, s-au rupt, s-au dus.

Dar un ziar gros nu reușise să se țină după celelalte. Rămăsese acolo peste pavaj, plin de tristețe, plin de ciudă, zbătându-se a moarte, de parcă și-ar fi pierdut răsuflarea, sufocându-se. El a ratat evadarea.

Din politețe, m-am ridicat, am scos căștile, am ridicat ziarul și i l-am înapoiat bietului om vânzător care alerga greoi prin vânt să le recupereze pe celelalte. Nu a putut, doar pe ăsta îl mai găsise întreg, mi-a mulțumit frumos, apoi s-a îndepărtat. Pe celelalte rupte din apropiere le-a mototolit și le-a îndesat furios într-un coș de gunoi.

În privirea lui bătrână, însemnată de evenimentele unei vieți cam lungi, am văzut sufletul cald al unui bunic care încearcă să mai câștige un ban pentru familie într-o țară secată de foametea unor aroganți, care, culmea, mai au și funcții de conducere. Și îl priveam cu milă. Știam că se zbate din dragoste adevărată, nu ca alții din dorința interioară de prosperitate…

În timp ce îl priveam m-a acaparat un sentiment ciudat. Nu cumva noi toți suntem niște bucăți de hârtie ca acestea? Nu există și în viața noastră, în fuga noastră zilnică, un vânt asemănător, nemaivăzut, de neimaginat, care să ne plimbe dintr-un loc în altul, determinând acțiunile noastre și deci viața fiecăruia?

Tot timpul credem că mergem prin viață după bunul plac, așa cum vrem noi, că evoluăm după propriile năzuințe. E posibil ca îndemnul din noi să fie un simplu vârtej misterios, pe care-l auzim, dar nu-l putem vedea, care nu știm când vine și unde ne poartă.

Visăm uneori că ne întindem mâinile în ape adânci, încercând să prindem pești de argint, dar, de fapt, prin mâinile noastre trec doar curenți reci și suntem dezamăgiți de fiecare clipă.

Nu e nimic greșit în a alerga prin viață după supraviețuire, cum nu e nimic greșit în a eșua și a da cu fruntea în pragul de sus. Suntem imperfecți în viața asta și mă întreb dacă nu au devenit cam obositoare îndemnurile motivaționale pentru unii sau fuga lor prin societate.

ALEXANDRU  MARIUS  DINCĂ  a fost, până de curând, elev în clasa a XII-a D, la Colegiul Național  „Constantin Carabella”, din Târgoviște  și e de câteva zile reușit la BACUL 2014…