Am fost plecat de ceva vreme dintre paginile acestei gazete. Pot invoca motive ce țin de universitate, muncă sau chiar concedii, dar prefer să nu o fac și să mă rezum la a spune că mă bucur că m-am întors.
Însă, pentru că acesta este un supliment de cultură, iar cultura nu își găsește mereu rădăcinile în viața reală, astăzi voi scrie despre un roman. Această operă am citit-o pentru prima oară în al doilea an de liceu și am recitit-o recent, așa că am decis să vorbesc despre ea. Mă refer bineînțeles la „Idiotul” de Feodor Mihailovici Dostoievski, și mai ales la primul volum pe care tocmai l-am terminat.
„Idiotul” nu este doar povestea unui tânăr lovit de „idioție”, (s.n..”debilitate mintală congenitală maximă, caracterizată prin incapacitatea însușirii vorbirii și a deprinderilor elementare, nivelul intelectual neatingând pe cel al unui copil normal, de doi ani”); ce pare că a depășit acest handicap, ci este și metaforă celui care nu se încadrează în șablonul social al vremii sub aspectul mentalității, comportamentului și experienței de viață. Idiotul este povestea tânărului Lev Miskin care se întoarce în Rusia, după câțiva ani de tratament într-un sanatoriu din Elveția. După ce descoperă că este moștenitorul unei averi importante, intră în societatea unor oameni importanți și faimoși. Toate personajele îl caracterizează drept un “idiot” iar în conversațiile sale el dă dovadă de o naivitate și o sinceritate ieșite din comun.
Acțiunea este concentrată în jurul a 4 personaje principale: Prințul, Anastasia Filippova, Semion Parfionovici Rogojin și Aglaia Ivanovna. Aglaia este una din simpatiile prințului, ea fiind un personaj mai normal și cu picioarele pe pământ. Aproape că puse în antiteză, Aglaia și Anastasia sunt personaje cu personalități aproape opuse. Spre deosebire de Aglaia, Anastasia prin aerul său de femeie fatală și prin comportamentul său cel puțin bizar (ba dispare, ba apare în pesiaj), reușește să farmece atât pe prinț, cât și pe Rogojin.
Pentru persoanele ce nu știu nimic despre această carte, Idiotul este un roman despre un om care este atât inadaptat social, cât și față de sine însuși. Pe lângă bunătatea și naivitatea exagerată de care dispune prințul, el este și ultimul descendent al unei mari familii de nobili. În această carte, apariția prințului reușește să dea viața tuturora peste cap datorită felului de a fi al prințului. El este parcă venit de pe altă lume, și nu pot să nu remarc faptul că dacă lumea ar fi alcătuită din personaje precum Miskin, civilizația ar putea fi considerată cu cea mai mare ușurință utopică. Personalitatea angelică a prințului este perfect antitetica în comparație cu societatea petersburgheză în care a nimerit.
Una din problemele acestui roman este felul în care este tratată iubirea și anume faptul că prințul se îndrăgostește prea repede și pare prins într-un amalgam de sentimente. Acum este îndrăgostit de Anastasia pentru că în următorul moment să fie îndrăgostit de Aglaia. În concluzie prințul pare a fi, din punct de vedere sentimental, într-un echilibru perfect între cele 2 ființe iubite, pentru ca din timp în timp, adorația sa să oscileze spre una din ele.
Persoana cheie din acest român pare a fi Anastasia Filippovna, cheie pe care Miskin pare că o pierde și o amestecă de mii de ori până la ultima pagină. Dacă pe Miskin nu ai cum să nu îl placi, la Anastasia apare o stare de confuzie și, pentru a disipa această impresie de personaj negativ pe care o conferă, caracterul ei trebuie analizat și reanalizat până realizăm că de fapt ea este tot o victimă a răsturnării de situație produsă de Miskin.
Aglaia la rândul ei este tot o femeie remarcabilă, însă, lipsindu-i aerul de femeie fatală ce îi aparține Anastasiei, prințul nu reușește să își focalizeze fascinația față de ea. Personajele concepute de Dostoievski sunt într-atât de bine realizate încât ele dau senzația de perspectivă totală asupra lor. Din observațiile mele, în acest roman, în loc de personaje, dăm de oameni în toată regula cu personalități complexe ce sunt îndelung analizate pe parcursul romanului.
Ce m-a încântat la acest roman a fost analiza asupra psihologiei condamnatului la moarte în special a ducerii la extrem a expresiei „Carpe diem”. În schimb ce m-a intrigat la acest român a fost iubirea pe care prințul a purtat-o față de cele două caractere feminine, Aglaia Ivanovna și Anastasia Filippova. Prințul pare să le ierte de orice capricii și răutăți deoarece el dorește să vadă în cele două doar calitățile pe care le expun. Chiar dacă am citit această carte dintr-o suflare, ea a reușit poate chiar mai bine să îmi inspire acest puternic sentiment de apreciere și va fi considerată pentru totdeauna una din cărțile mele fundamentale. Nimeni nu ar trebui să treacă această carte cu vederea și o recomand cu toată inima celor ce nu au citit-o până acum deoarece este de neratat.
MIHAI BOGDAN VLĂDUCĂ este student la Universitatea din WORCESTER, absolvent 2013 de CARABELLA și viitor specialist în afaceri…
Facebook
WhatsApp
TikTok
