„Sunt răni arzând sub zâmbet ca niște reci medalii/ Pe-o haină ce îmbracă al oastei timp învins”, scria un poet, prieten din tinerețea mea. Mă gândesc adesea la trecut și la prezent, neavând curajul de a privi spre viitor. Timpul meu a trecut, probabil la fel cu al altora, de cele mai multe ori irosit. Uneori mi-am dorit ca el să se oprească din curgerea sa și să rămân cu… fericirea. Aș fi vrut să stea în loc clepsidra mea, ca să contemplu mai mult frumusețea icoanelor, a copiilor mei, a cuvintelor primite în dar și a sărbătorilor casei mele.
Alteori, durerea multiplicată în secunde mă făcea să doresc să nu fiu eu cea care trăiește pentru a o simți. Până domesticeam durerea sau mă așezam eu în tiparul ei… Trecerea timpului mi-a adus și mie acceptarea faptului că „trăiesc și că mă duc spre moarte”.
În creațiile nevoitorilor în rugăciune se cere deseori de la Dumnezeu timp pentru pocăință, pentru revenirea la calea cea dreaptă, un timp pentru pregătirea de a sta în fața Dreptului Judecător ( „ca să nu fim rușinați în fața îngerilor și a oamenilor…”). Și eu îmi doresc timp și, uneori, îmi spun pentru ce am nevoie de el: pentru familie, căreia cred că îi mai pot fi de folos, pentru a putea mângâia cu faptele mele pe cele care mi-au mângâiat copilăria cu faptele lor și pentru a contempla cu ochi de muritor lumea întocmită de Dumnezeu.