ÎNSEMNĂRI MORALE – Gabriela MARIN: CEI TĂINUIȚI ÎN MIJLOCUL LUMII

E în firea majorității oamenilor să-și dorească să știe că undeva, în apropiere, se află alți oameni, a căror prezență certă sau bănuită le dă sentimentul că nu sunt izolați. Avem o anumită imagine despre cei din apropierea noastră, cum sunt ca oameni, ce ocupații au, cum relaționează cu alții, ce fel de familii au, dacă „sunt de treabă” sau nu, dacă salută sau se uită la tine ca la un perete alb, dacă primesc musafiri în casele lor sau nu le calcă nimeni pragul… Câteodată, pare că nici   n-ai vrea să știi prea multe despre alții, pentru ca asta se adaugă la tristeațea ta… Uneori, afli lucruri de bine și atunci te bucuri de fericirea lor, mai ales când ceea ce alții au ca mulțumire sufletească, pentru tine întârzie să apară.

Am găsit într-o rugăciune aceste cuvinte: „cei tăinuiți în mijlocul lumii”… M-am gândit mult la înţelesul lor. Dacă sunt oameni care doresc să-și ducă viața sub privirile celorlalți, sunt și oameni pentru care o regulă pe care nu o încalcă niciodată este aceea de a trăi fără a face cunoscut altuia ceea ce trăiesc și simt. În simplitatea vieții lor există modestie, decență, dorința de a face binele, de a da din sentimentele lor celor care au nevoie… Alți oameni trăiesc frumosul în interiorul gândurilor lor, se bucură de ele și de armonia dată de acesta… Mai sunt și oameni care se retrag din lume și aleg monahismul pentru a fi mai aproape de Dumnezeu, au renunțat la viața în lume, la familie, la bunuri, la bucuriile lumești, pentru a se uni cu Hristos. Ei sunt cei pentru care ceasurile zilei sunt însoțite de rugăciune, aceasta e respirația „celor tăinuiți în mijlocul lumi”. Se roagă pentru  noi, fără ca noi să știm, pentru  sufletele noastre „mijlocește cineva în taină”…