Se va împlini în curând un veac de la izbucnirea Primului Război Mondial. La scara istoriei universale, secolul cuprins între 1914 şi 2014 este, probabil, cel mai dens în prefaceri politice, sociale şi tehnologice. De la telefonul lui Bell şi până la iPhone, lumea a parcurs un drum anevoios şi zbuciumat, care a adus deopotrivă afirmarea drepturilor omului, precum şi cele mai funeste regimuri politice. Un secol complex, care pretinde o înţelegere pe măsură.
Am avut privilegiul să cunosc interpretarea Profesorului Lucian Boia asupra acestui moment T0 al lumii de azi, în cadrul unui interviu pe marginea celui mai recent volum al său, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, apărut la Editura Humanitas. Îmi face deosebită plăcere să vă împărtăşesc, în continuare, rezultatele acestei frumoase şi memorabile întrevederi.
VB: Domnule profesor, aţi lansat recent volumul Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări – un volum care apare la o sută de ani de la evenimentul propriu-zis. Cât reprezintă această sută de ani, din punct de vedere istoric?
LB: O sută de ani e chiar puţin, e o viaţă de om mai lungă. Însă trebuie ţinut seamă că istoria s-a tot accelerat în ultimele perioade. O sută de ani înseamnă mult mai mult acum decât însemna în Evul Mediu sau în Antichitate, nu mai zic în preistorie, când trebuie să aştepţi mii sau zeci de mii de ani ca să vezi nişte evoluţii semnificative. Istoria merge tot mai repede.
VB: S-au mistuit în istorie generaţii întregi de atunci. Care credeţi că este importanţa sau relevanţa Primului Război Mondial pentru cei de astăzi, pentru prezentul european şi românesc?
LB: În bună măsură lumea de astăzi îşi are originile în ceea ce a declanşat atunci Primul Război Mondial. Sigur, îşi are originile în toate epocile anterioare, dar Primul Război Mondial aduce o sumă de evenimente şi evoluţii şi o intensificare a istoriei care marchează un început relativ pentru epoca în care trăim. Dacă vrem un eveniment fondator al lumii de astăzi, simplificând, desigur, lucrurile, cred că acest eveniment fondator este Primul Război Mondial, din care se trage practic nemijlocit şi Al Doilea şi o mulţime de alte evoluţii care merg până astăzi. Iar în ceea ce priveşte România, Primul Război Mondial înseamnă întocmirea României cam aşa cum se prezintă ea astăzi: de la mica Românie (Vechiul Regat de până la Primul Război Mondial), la ceea ce a devenit România Mare – sigur, amputată parţial în urma celui de-Al Doilea Război Mondial, dar, totuşi, România în care trăim astăzi este în linii mari România pe care a produs-o Primul Război Mondial.
VB: Care sunt cele mai profunde urmări ale Primului Război Mondial, şi astăzi vizibile?
LB: Este în primul rând o accelerare vizibilă a istoriei, după cum spuneam. Lumea de până la 1914 este o lume care, sigur, merge spre modernitate, dar merge cu paşi moderaţi, păstrând destul de mult din vechile structuri tradiţionale, o lume care e parţial democratică, dar şi destul de conservatoare. Odată cu Primul Război Mondial asistăm la o accelerare a istoriei şi la intrarea decisivă a maselor pe scena istoriei ca actori sau elemente care sunt manipulate. Istoria se va face tot mai mult în numele celor mulţi după Primul Război Mondial. Sigur, asta poate să ducă la o accentuare a democraţiei sau poate să ducă la sisteme totalitare, de tip fascist sau de tip comunist, care şi ele, până la urmă, sunt concepute tot în spiritul unor societăţi de mase. Deci, aş spune că dacă lumea de dinainte de Primul Război Mondial e o lume predominant elitistă, lumea de după Primul Război Mondial este o lume democratică sau măcar aparent democratică, măcar în ceea ce priveşte discursul.
VB: Este Primul Război Mondial un eveniment care nu putea fi evitat?
LB: S-au scris mai multe cărţi despre izbucnirea Primului Război Mondial, cred că tendinţa actuală este de a se face o analiză mult mai fină a evenimentelor care s-au înlănţuit şi care au condus la acest conflict, fiindcă nu cred că ne mai putem mulţumi cu cauzele mari, deseori invocate, şi anume contradicţiile economice şi politice dintre marile puteri. Acesta este fundalul, dar contradicţiile astea au fost totuşi depăşite până în 1914; nu s-a ajuns la război în situaţii care au fost aproape de declanşarea unui asemenea conflict. E şi un echilibru de putere, totuşi, în Europa şi în lume până la Primul Război Mondial, care a funcţionat destul de bine în perioada de la 1870-71, când are loc ultimul mare război din secolul al XIX-lea în Europa (războiul franco-prusian), şi până la 1914. Iată, aproape o jumătate de secol de relativă linişte, sigur, cu crizele de rigoare, şi în afara Europei, şi în Balcani, dar în general Europa e mai curând liniştită şi reuşeşte să depăşească tot felul de crize, se aprofundează cooperarea, oamenii au tot mai multe legături peste graniţe, există şi o mentalitate universalistă, internaţionalistă în perioada asta, nu doar o înclinare conflictuală, deci putea la fel de bine să fie pace după cum a fost să fie război.
VB: Abordarea tradiţionalistă pune în seama Germaniei răspunderea declanşării războiului. Este aceasta o apreciere corectă? Cine se face responsabil pentru declanşarea Primului Război Mondial?
LB: Eu nu am răspunsuri definitive, am propriile mele răspunsuri, pe care, nici în ceea ce mă priveşte, nu le consider absolut sigure, fiindcă situaţia a fost atât de fluidă că e foarte greu să cântăreşti exact cauzele şi răspunderea fiecăruia. Însă, impresia mea, care se bazează şi pe propriile mele lecturi sau cercetări şi pe contribuţiile aduse mai recent în domeniu, este că s-a ajuns cu paşi mici la război, fiecare temându-se să nu fie păcălit în jocul ăsta, şi până la urmă s-a ajuns, aproape fără să-şi dea seama actorii, la declanşarea conflictului. Apoi, conflictul odată declanşat, a căpătat nişte proporţii la care nimeni nu se gândea. Să nu ne închipuim că oamenii politici de la 1914 chiar voiau un asemenea masacru.
VB: A fost însă Germania „capul răutăţilor”?
LB: Într-un fel a fost, dar Germania se simţea împresurată de poziţia ei în centrul Europei. Se afla atunci între două puteri aliate, Franţa şi Rusia. În Germania exista sentimentul că se apropie ziua când Germania va trebui să facă faţă unui război pe două fronturi şi atunci mai bine să se petreacă mai devreme decât mai târziu. Asta a fost teama Germaniei, este greu să spunem cât de justificată era, fiindcă istoria s-a desfăşurat aşa cum o ştim, nu s-a desfăşurat şi altfel ca să ne dăm seama dacă a gândit corect sau nu. Însă asta i-a determinat să atace primii. Aparenţa este, desigur, a unei agresivităţi germane şi a unei răspunderi pe care Germania ar avea-o în mai mare măsură decât ceilalţi. Eu cred însă că este un lanţ în care fiecare verigă îşi are importanţa ei, şi sunt verigi mai mari şi verigi mai mici, dar şi verigile astea mici, dacă ar fi lipsit, poate că nu se ajungea la război. Până la urmă, războiul a izbucnit prin sprijinul pe care Germania l-a dat Austro-Ungariei, dar, pe de altă parte, a izbucnit şi din pricina susţinerii pe care Franţa a dat-o practic fără condiţii Rusiei. Fiindcă jocul conflictual a început între Austro-Ungaria şi Rusia. Sunt mai multe feţe, ca într-o tragedie grecească… ceva care pare de neoprit. Iniţial, s-ar fi putut crede într-un conflict regional. Bine, e atentatul de la Sarajevo… Noi ne-am obişnuit să spunem că sârbii au dreptate în conflictul cu Austro-Ungaria. Nu-mi dau seama dreptate din ce punct de vedere, pentru că dreptate avea şi Austro-Ungaria să reacţioneze. S-a pornit multă vreme de la un punct de vedere care acum s-a mai nuanţat, acela că ideologia naţională e ratificată de istorie în faţa unor construcţii multinaţionale precum monarhia habsburgică – deci, cine susţinea ideea naţională oricum avea dreptate în faţa celui care venea cu o formulă istorică considerată depăşită, mai precis, Serbia în faţa Austro-Ungariei. Fiecare şi-a avut justificările sale. Dar s-ar fi putut rămâne la un conflict local dacă Rusia nu ar fi mobilizat armata (acesta a fost pasul următor). Francezii au stat pasivi, puteau să le atragă atenţia ruşilor. Ruşii, mobilizând armata, au făcut-o totuşi pentru a interveni împotriva Austro-Ungariei şi atunci Germania a declanşat ostilităţile ca să nu fie pusă în faţa unui război defensiv pe două fronturi. În mod uluitor, pentru cei care nu ar cunoaşte mecanismele izbucnirii Primului Război Mondial, un conflict între Austro-Ungaria şi Serbia a dus la invazia germană în Franţa. Deşi nu par a avea nici cea mai mică legătură, este în realitate acest joc de domino în care, sigur, am putea să spunem că unii au mai multă vină decât alţii, dar fiecare îşi are partea lui de contribuţie. Dacă ar fi lipsit o piesă de domino, jocul s-ar fi întrerupt. Dar toate au căzut, una după alta.
VB: Cum se prezintă România în ecuaţia declanşării războiului? Carol I se exprimă în favoarea participării alături de Puterile Centrale…
LB: Da, fiindcă era alianţa încheiată în 1883 între România, Austro-Ungaria şi Germania. Carol, ca prinţ german, e credincios acestei alianţe, dar e credincios nu numai ca german, era convins că interesul României este să meargă împreună cu Puterile Centrale. Aşadar, nu o făcea doar în virtutea originii lui germane, ci şi în virtutea credinţei că pentru România asta este soluţia şi de onoare – eşti aliat cu ei, te războieşti alături de ei – dar şi soluţia bună pentru viitorul României.
VB: Consiliul de Coroană decide însă neutralitatea…
LB: Ce s-a întâmplat a fost mai în favoarea României decât şi-ar fi putut închipui oricine. Nu e cazul să facem abstracţie de jertfele care au fost date, România a avut pierderi umane enorme raportat la populaţia ei. A avut pierderi procentual mai mari decât Franţa sau Germania. România a intrat în război în 1916 alături de Antanta pentru a dobândi Transilvania şi Bucovina. Austro-Ungaria ar fi fost dispusă, cel puţin aşa se sugerase, să renunţe la Bucovina dacă România ar fi intrat în război alături de Puterile Centrale. Deci, problema esenţială era Transilvania. Pe de altă parte, să nu uităm că era totuşi şi Basarabia!
VB: Discutaţi, în carte, despre germanofilii români care considerau că ar exista mai multe argumente în favoarea Basarabiei decât a Transilvaniei. Care sunt, pe scurt, aceste argumente şi cât de importante sunt ele?
LB: Erau oameni politici precum Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman şi mulţi intelectuali, inclusiv intelectuali ardeleni stabiliţi în România, Ioan Slavici ş.a., care considerau că România nu trebuie să acorde mai puţină atenţie Basarabiei decât Transilvaniei. Considerau că Basarabia este mai primejduită în esenţa ei românească decât era Transilvania şi asta era adevărat. Rusia era un imperiu autocrat căruia puţin îi păsa de drepturile românilor din Basarabia, în timp ce Austro-Ungaria, indiferent de discriminările care erau în ceea ce-i priveşte pe români, era totuşi un stat constituţional, un stat de drept, un stat de ideologie liberală ca să spun aşa. Românii din Transilvania, care mai aveau desigur multe de cerut şi de dobândit, dispuneau totuşi de cele două biserici, ortodoxă şi unită, foarte active, era Partidul Naţional Român, aveau presă, aveau bănci româneşti, şi aveau relaţii foarte strânse peste Carpaţi, cu România, ceea ce nu era cazul în Basarabia. Acesta era argumentul germanofililor: Basarabia era mai primejduită. Şi mai spuneau ceva, anume că o apropiere de Rusia este periculoasă. Poate că e o idee care acum revine la suprafaţă… Ei [germanofilii] spuneau, bine, veţi face o Românie cât mai mare, cu Transilvania, cu ce o mai faceţi, dar România asta mare tot foarte mică va fi pe lângă imperiul rus şi la ce ne va folosi dacă Rusia o să ne înghită, Românie mare sau mică, cum vom fi. Fiindcă ţelul Rusiei era în continuare să ajungă la strâmtorile Mării Negre, la Constantinopol. Aliaţii chiar recunoscuseră Rusiei în primăvara anului 1915 acest drept. Situaţia era într-adevăr periculoasă, fiindcă ajungeai în Balcani şi la strâmtori peste teritoriul României. Deci, nu trebuie minimalizate nici punctele de vedere ale aşa-numiţilor germanofili. Ele, sigur, au fost contrazise de istorie, noi ştim acum istoria care a fost, dar oamenii nu aveau cum să ştie ce va fi, fiecare îşi construia propriul scenariu în 1914 sau 1916. Până la urmă, cum a zis Carp, România are atât de mult noroc că nu mai are nevoie de oameni politici. România a dobândit nu numai Transilvania şi Bucovina, dar şi Basarabia, ceea ce nimeni nu şi-ar fi închipuit. Rusia s-a dezmembrat măcar parţial în 1917-1918 şi atunci Basarabia s-a unit cu România, ceea ce nu era în scenariul românesc din 1916, când România intra în război ca aliată cu Rusia.
VB: Spuneţi că România a intrat în război pentru Transilvania. Credeţi însă că strategic şi militar a fost o idee înţeleaptă să începem războiul pătrunzând în Transilvania, în loc să trecem întâi Dunărea şi să-i scoatem din joc pe bulgari?
LB: Nu ştiu dacă a fost o idee bună sau nu, până la urmă, România a câştigat partida, ce putem să mai spunem? Dar a fost o idee… îndrăzneaţă e puţin zis, foarte riscantă şi, într-o anumită interpretare, necugetată, fiindcă România accepta de la bun început să lupte pe două fronturi, ceea ce Germania a căutat să evite cu orice preţ! România se trezea de la bun început că trebuia să lupte pe două fronturi, pe care dacă le desfăşurăm, dau cel mai lung front pe care l-a avut Primul Război Mondial – tot lanţul Carpaţilor, din nordul Moldovei până la Porţile de Fier şi apoi tot cursul Dunării până la mare: este un front imens care trebuia apărat de armata română nu foarte mică, dar nici foarte mare, nu foarte bine înzestrată, dimpotrivă, s-au văzut carenţele de înzestrare şi de pregătire pentru un război modern. Sigur că din punct de vedere militar era probabil mai bine să te aperi pe Carpaţi şi să ataci în Bulgaria, dar asta nu corespundea deloc scopului declarat al războiului. Românii n-au intrat în război ca să-i bată pe bulgari. Românii au intrat în război ca să elibereze Transilvania. Din punct de vedere politic şi moral, era foarte greu să explici românilor „uite, am intrat în război ca să-i batem pe bulgari”. Problema era Transilvania, nu ţinuturile de la sud de Dunăre. Dar oricum, chiar dacă ar fi acţionat în Bulgaria, România nu putea în 1916 să nu fie înfrântă, luptând pe două fronturi cu germanii, austro-ungarii, bulgarii şi turcii… Era imposibil să rezişti.
VB: Vă propun să facem profilul câtorva dintre personalităţile româneşti care au marcat desfăşurarea războiului. Să începem cu personalitatea aflată în poziţia cea mai înaltă în ierarhia statului, Regele Ferdinand. Sunteţi de acord cu supranumele „Ferdinand Întregitorul”?
LB: Lui i s-a mai spus şi Ferdinand cel Leal şi este un nume care i se potriveşte foarte bine, pentru că a ascultat de glasul majorităţii care dorea intrarea în război aşa cum s-a petrecut. Şi-a călcat pe suflet, pentru că nu era mai puţin german decât Carol I. Familia lui a considerat că este o trădare, deci a fost pus într-o situaţie personală foarte neplăcută. Ferdinand cel Leal i se potriveşte fără nicio rezervă. Ferdinand Întregitorul… sigur, în mod simbolic el a fost şeful statului, şeful armatei, simbolul ţării, asta era funcţia lui simbolică, dar ca aport efectiv n-aş îndrăzni să spun că a avut o prea mare influenţă. E clar că s-a schimbat centrul de putere efectivă chiar dacă cel simbolic a rămas acelaşi. Cât a fost Carol I rege, între el şi diverşii prim-miniştri, Carol era personalitatea dominantă, acum, după 1914, şi până în 1927, personalitatea dominantă este Ionel Brătianu.
VB: Regina Maria…
LB: Regina Maria a fost o personalitate foarte puternică şi foarte complexă. În ce priveşte atitudinea ei în război, e clară: în calitatea ei de englezoaică, Regina Maria a susţinut fără nici cea mai mică şovăială intrarea României în război alături de Antanta. E de remarcat rolul pe care l-a avut şi pe front în îmbărbătarea soldaţilor, în ajutorarea răniţilor, a celor bolnavi etc. şi mai ales credinţa ei neabătută în victorie. Cine mai credea, în mai 1918, că Germania nu va câştiga războiul? Germania câştigase pe frontul de est. Regina Maria este singura persoană care crede în continuare neabătut în victorie şi asta a avut un rol, în plan moral în orice caz. Sunt de citat vorbele pe care i le-a spus generalului Averescu când se pregătea încheierea păcii separate: „Generale, n-ai cum să mă înţelegi, pur şi simplu eu sunt englezoaică şi englezii nu obişnuiesc să piardă”. Deci, era o credinţă aproape mistică, iraţională, dar extrem de puternică. Ea a fost sigură că războiul se va câştiga. România putea să piardă, dar să piardă războiul Marea Britanie… Regina Maria nu putea concepe aşa ceva.
VB: Ionel Brătianu…
LB: Bine, Brătianu e cel care a avut rolul principal, e clar.
VB: Îl găsiţi întrucâtva şi vinovat pentru pierderile umane grave?
LB: Da, bineînţeles că e şi vinovat, dar e şi meritul lui. Astea se pun într-o balanţă şi fiecare să cântărească cum crede de cuviinţă. Până la urmă, rezultatul a fost România Mare. Dar, sigur că e şi doza de imprudenţă sau chiar de inconştienţă a intrării în război pe nepregătite. Atunci s-a dat foarte tare vina pe Brătianu şi dacă războiul ar fi fost pierdut până la capăt, Brătianu n-ar fi păţit-o prea bine. Până la urmă lucrurile s-au desfăşurat în sensul dorit de el, aşa încât ce putem să mai spunem? Sigur, România Mare n-a fost făcută de un singur om, dar dacă e să-i înşirăm în ordinea importanţei lor în crearea României Mari, pe primul loc este Brătianu. Nu e nici Regele Ferdinand, nu sunt nici alţii.
VB: Alexandru Marghiloman…
LB: Marghiloman a crezut în soluţia cealaltă, ca şi Carp şi Maiorescu. Culmea că spre deosebire de Carp şi Maiorescu el nu era un om de cultură germană, nici nu ştia o boabă nemţeşte. Era tot de cultură franceză. Dar, a considerat şi el că Germania e mai puternică şi că va câştiga războiul. Atunci s-a spus că germanofilii au greşit pe toată linia, că au avut o atitudine împotriva intereselor ţării. Dar a mai trecut ceva timp şi a venit Al Doilea Război Mondial şi s-a văzut că treaba cu Rusia nu e chiar aşa… Între Germania şi Rusia, cu cine e mai bine să meargă România? Aici ne aflăm, între Germania şi Rusia. E o întrebare… Germanofilii nu au fost chiar atât de lipsiţi de intuiţie politică, dar pe moment sigur că nu au avut dreptate. Iar Marghiloman a pierdut în alegerea sa.
VB: Şi totuşi, în perioada guvernării lui Marghiloman se realizează actul unirii Basarabiei cu România.
LB: Unirea Basarabiei este un rezultat al înfrângerii Rusiei, deci al victoriei Germaniei. Aşadar, un rezultat de pus în seama germanofililor. Bineînţeles, este şi meritul lui Marghiloman. Românii uită de multe ori Basarabia; avem privirea aţintită asupra Transilvaniei. S-o spunem pe şleau, Transilvania înseamnă mult mai mult pentru România decât Basarabia. Că e drept, că-i nedrept, asta e realitatea. Niciun român n-ar da Transilvania pe Basarabia, dar asta nu înseamnă că Basarabia nu e importantă.
VB: Dar Banatul sârbesc, care până la urmă a fost cedat de reprezentanţii români la negocierile de pace de la Paris?
LB: A fost rezonabilă renunţarea la Banatul sârbesc. Se îndârjise Brătianu, fiindcă era ceea ce solicitase el şi considera că România trebuie să primească nu numai Banatul sârbesc, dar şi un teritoriu ceva mai mare spre Tisa. Prin acordul din august 1916, România trebuia să primească Banatul întreg şi încă o porţiune de teritoriu până la Tisa, care a rămas Ungariei. Nu… cred că România, sau Brătianu, ceruse prea mult atunci – un teritoriu care depăşea totuşi limitele etnice ale României. Sigur că populaţia era amestecată şi în Banat, dar până la urmă cred că a fost rezonabil că Vaida Voevod şi ceilalţi au acceptat în privinţa asta o soluţie care a fost avantajoasă pentru România. Chiar şi aşa, a fost o frontieră favorabilă României. Am spus şi în carte, oraşele mari, de la frontieră, erau oraşe ungureşti, nu româneşti (Arad, Oradea, Satu Mare…). Se află la câţiva kilometri de frontieră… au revenit României. Deci, frontiera a fost lăsată mai favorabil României şi defavorabil Ungariei. Asta este, unii au câştigat războiul, alţii l-au pierdut.
VB: Revenind la contextul general european: Germania câştigă în Est, dar pierde în Vest, deşi chiar şi acolo este foarte aproape să câştige. Ce se întâmplă? Care a fost lovitura fatală?
LB: Germania deja era obosită, lipsurile erau foarte mari şi în spatele frontului şi pe front, fiindcă Germania a fost într-o situaţie de blocadă. Marea Britanie stăpânind mările, Germania s-a găsit în blocadă economică pe toată perioada războiului. Sunt opriţi iarăşi pe Marna ca şi în 1914, nu mai au suficient suflu ca să câştige şi pe frontul de vest şi faptul că nu câştigau însemna, ca în şah, că pierd. Germania câştigase jumătate de război, pe frontul de est. Nu pierduse nimic pe frontul de vest, numai că ultima ofensivă s-a încheiat şi atunci germanii şi-au dat seama că nu mai pot câştiga. Timpul lucra împotriva ei, americanii debarcau trupe în Europa…
VB: Iar aceasta contribuie şi la frustrarea puternică de mai târziu…
LB: Da, a fost o cădere psihică, şi pe front, şi în spatele frontului, foarte multe dezertări, şi până la urmă revoluţia care s-a declanşat în Germania. Primul Război Mondial a fost şi un concurs de suportabilitate: cine suportă mai bine sau mai puţin rău până la capăt. Rusia n-a suportat şi a izbucnit revoluţia în 1917. 1917 e un an destul de greu şi pentru francezi pe front – sunt multe răzmeriţe, e o stare de spirit care nu e prea bună nici pe frontul francez, dar, mă rog, lucrurile se liniştesc la un moment dat. Germania rezistă bine până în 1918, dar a fost o încordare care până la urmă a dus la sfârşitul rezistenţei.
VB: Aminteaţi de americani. De ce decid Statele Unite să renunţe, după aproape un secol, la politica lor izolaţionistă (doctrina Monroe) şi să se implice în războiul european, împotriva Germaniei?
LB: Doctrina Monroe se referea mai ales la neintervenţia celorlalţi pe continentul american, dar, sigur, corespundea şi unei mentalităţi oarecum izolaţioniste americane. De ce au intrat în război? În mod direct, în orice caz, au intrat din pricina războiului submarin declanşat de Germania, care a afectat şi comerţul Statelor Unite. Au fost scufundate şi nave americane. Se părea că războiul submarin ar fi o soluţie pentru ca Germania să dea replica blocadei instituite de Marea Britanie şi să câştige astfel războiul. În loc să ajute la câştigarea războiului, a contribuit la intrarea Statelor Unite în război. Nu spun că Statele Unite n-ar fi intrat poate şi altfel în război, dar n-ar fi intrat chiar atunci, n-ar fi intrat atât de repede. Şi dacă n-ar fi intrat atât de repede, poate Germania ar fi avut răgazul să câştige şi pe frontul de vest. Cine ştie… S-a jucat la limită câştigarea Primului Război Mondial. Odată cu Primul Război Mondial, Statele Unite se manifestă pentru prima dată ca putere mondială.
VB: Războiul se încheie, pacea trebuie organizată. Cum vedeţi sistemul de pace de la Versailles? Ce putea fi făcut mai bine?
LB: Nu putea fi făcut mai bine, probabil. Asta nu înseamnă că a fost făcut bine, desigur. S-au format statele naţionale, şi ele destul de peticite (vezi Cehoslovacia). Era şi populaţia foarte amestecată în Europa Centrală şi de SE, aşa că soluţia statelor naţionale n-a putut să fie ideală. Unele s-au dovedit mai viabile decât altele, iar un exemplu în acest sens e România. Nici România n-a fost chiar un stat naţional unitar, aşa cum ne place să spunem. A fost o combinaţie de stat naţional unitar, în vechea Românie, cu provincii alipite României, care aveau o majoritate românească, dar care aveau şi o minoritate consistentă ne-românească. Însă România şi-a dovedit viabilitatea.
VB: A fost Germania tratată mult prea aspru?
LB: Germania a fost tratată foarte rău. Era şi problema unităţii germane… Socotind Austria care rămăsese fără imperiu şi care era la fel de germană ca Germania propriu-zisă (ea între timp s-a tot îndepărtat de Germania şi acum vorbim, desigur, de o naţiune austriacă, altceva decât naţiunea germană). Şi austriecii, ca şi germanii, ar fi dorit Anschluss-ul (un cuvânt care a fost diabolizat în timpul lui Hitler, însemna pur şi simplu „unire”), dar sigur că nu li s-a permis. A mai fost şi problema regiunii sudete, care a intrat în componenţa Cehoslovaciei, deşi era locuită 90% de germani. Bine, e clar că nu s-a putut acorda aşa ceva Germaniei, fiindcă ar fi însemnat că pierzând războiul, Germania de fapt câştiga. Au fost şi sancţiunile de tot felul, şi militare, şi economice, şi financiare. Germania a fost umilită. Şi asta e foarte riscant… să umileşti o ţară care chiar înfrântă este o mare putere. Asta a determinat şi evoluţiile ulterioare, şi Hitler, şi nazismul, şi Al Doilea Război Mondial. N-ar fi avut altă şansă, dar ar fi fost în interesul întregii Europe ca Germania să fi fost tratată ceva mai puţin rău, mai puţin umilită, fiindcă de-aici ştim unde s-a ajuns.
VB: De ce românii şi ungurii nu au reuşit să-şi rezolve diferendele, precum francezii şi germanii?
LB: Diferendul istoric dintre români şi unguri e mai profund. Între Franţa şi Germania au fost conflictele ştiute, dar nu de-a lungul întregii istorii. Duşmanul ereditar al Franţei a fost Anglia mai mult, începând cu Războiul de 100 de ani şi până mai târziu. Sigur, în ultimul secol s-au schimbat adversarii. Dar a fost o competiţie oarecum de la egal la egal, aceea între francezi şi germani. Pe când, în ce-i priveşte pe români, ei au fost sute şi sute de ani sub dominaţie ungară; e şi complexul de inferioritate… Iar după 1918 lucrurile s-au inversat, în sensul sentimentului dominaţiei. Apoi, e şi problema minorităţilor. Francezii şi germanii nu au un asemenea diferend. Sigur, e Alsacia, dar chestiunea e oarecum rezolvată. Minorităţile ungare sunt numeroase în diversele state succesoare ale Austro-Ungariei, iar asta duce la tensiuni, nu numai cu România, ci şi cu Slovacia, mai recent cu Ucraina ş.a.m.d. E un diferend istoric mai vechi şi ceva mai complicat.
VB: Sunt români care se mai tem că Trianonul ar putea fi revizuit iar Transilvania pierdută. Se mai justifică această temere a unora dintre conaţionalii noştri?
LB: Problema nu se mai pune în niciun fel. E clar că Transilvania aparţine României şi n-are cum să aparţină altcuiva. Cine îşi închipuie că 20% din populaţie poate să decidă împotriva a 80%… ar însemna că românii chiar nu valorează prea mult. Or, eu nu cred aşa ceva. Şi tocmai pentru că nu se mai pune problema, putem să vorbim mai decontractat despre ce-a fost.
VB: Ce ar trebui făcut pentru îmbunătăţirea relaţiilor şi percepţiilor dintre români şi unguri?
LB: Cred că trebuie lăsat timpul să lucreze şi să sperăm că Europa va fi un succes – nici asta nu-i sigur, dar măcar să sperăm – şi atunci, încetul cu încetul, antagonismele se vor linişti într-o nouă Europă, alta decât Europa conflictuală pe care o ştim din istorie.
VLAD BADEA a studiat la Universitatea Babeș-Bolyai și la University of Leiden, a fost Research Assistant la Netherlands Institute of International Relations Clingendael și, desigur, este absolvent de Carabella târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
