Există, în România, şi, probabil, în multe alte colţuri ale lumii, o anume vocaţie exasperantă a lamentării. Prezentul e văzut ca loc de întâlnire a tuturor relelor lumii; politicieni corupţi şi incompetenţi, tineri debusolaţi şi plini de vicii, intelectuali vânduţi etc. Dacă cineva dintr-un alt sistem solar ar ajunge, în vizită de lucru, prin România, dacă ar deschide ziarele, televizoarele şi radiourile, dacă ar vorbi cu oamenii pe stradă, în gări, aeroporturi sau autogări ar rămâne cu senzaţia că România e în pragul vreunei Apocalipse. Că nimic demn de luat în seamă nu se petrece aici, cu excepţia veşnicelor scandaluri. Că prezentul e o distorsiune, o tumoră a gloriosului nostru trecut. Desigur, tendinţa nu e nouă, ci doar exacerbată de existenţa unui circuit al informaţiei care nu era posibil cu, să zicem, jumătate de secol în urmă.
Devalorizarea excesivă a prezentului se petrece în paralel cu valorizarea, la fel de excesivă, a nostalgiilor faţă de trecut. Ni se vorbeşte astăzi, din ce în ce mai des, de România interbelică, de leul românesc, un leu puternic, în faţa căruia monedele europene se înclinau reverenţios, de nivelul de trai al românilor, comparabil cu al belgienilor sau portughezilor, de Produsul Intern Brut care ne aşeza în fruntea Europei. Fără îndoială, interbelicul este, în multe dintre zonele lui, un punct de referinţă, însă, nici pe departe, el nu reprezintă un soi de Vârstă de Aur. Lucrurile par a sta în felul următor: elita românească a fost mereu dispusă să idealizeze trecutul şi să-şi reprezinte prezentul ca variantă alterată a vremurilor de altădată. Dacă citiţi presa interbelică, veţi avea surprize de proporţii. Ceea ce astăzi, de la distanţă, apare ca fiind o societate modernă, în plin avânt economic, părea atunci, pentru trăitorii acelor vremuri, drept o palidă copie a generaţiei lui Eminescu, spre exemplu. Dacă îl citim pe Eminescu şi contemporanii săi aflăm, însă, cât de mult aceştia îşi dispreţuiau, la rândul lor, contemporaneitatea.
Mai aproape de vremurile noastre, nostalgicii comunismului suspină la gândul marilor fabrici şi uzine, a blocurilor de beton care răsăreau din asfalt în locul caselor şi a satelor româneşti. Memoria lipsei de libertate, a arbitrariului, a lipsei proprietăţii individuale, toate dispar în faţa imaginii macaralelor, a şantierelor unde fiecare îşi găsea un loc de muncă, a şcolii unde totul era disciplinat, organizat, aproape militarizat. E, desigur, firesc ca memoria colectivă să fie selectivă; ceea ce nu e firesc e ca iluzia trecutului glorios al României să fie întreţinută şi astăzi, la fel ca ieri, prin discurs public şi manuale şcolare. Tot ascultând cât de mari şi de viteji am fost în Evul Mediu, în a doua jumătate a secolului XIX, în interbelic, trăim cu senzaţia că istoria noastră nu e un continuum, ci o fractură. Că între românii prezentului, decăzuţi şi corupţi, şi marii înaintaşi nu mai există o legătură logică, de cauzalitate. Pur şi simplu, noi suntem azi varianta alterată a celor de dinainte, umbra lor, pigmei care nu se pot ridica la statura impozantă a înaintaşilor… Or, ideea e completamente falsă. Eliade scrie în presa anilor `30 despre imaginea de ţară coruptă pe care România o avea în Europa, Eminescu ne vorbeşte şi el, cu frustrare, câteodată, de precaritatea intelectuală şi morală a elitelor vremii sale, Maiorescu ironizează snobismul cultural al contemporanilor săi, Kogălniceanu e şi el exasperat de precaritatea culturii române.
Cât despre democraţie, nici aici nu merită să ne iluzionăm. Democraţia interbelică era cel puţin la fel de originală precum cea a zilelor noastre. Cine priveşte cu atenţie istoria alegerilor parlamentare, cine e interesat de climatul politic al vremii nu se poate să nu constate falsul; cine e curios în privinţa capitalismului românesc interbelic nu poate ignora corupţia, cartelul, evaziunea; cine vrea să ştie cum arăta societatea românească, află relativ repede că rata de analfabetism era alarmant de ridicată. Bunăstarea interbelică e, în multe zone, produsul propriei noastre imaginaţii. Privind, deci, din această perspectivă, ceea ce trăim astăzi nu e, nicidecum, o decădere bruscă, o ruptură fundamentală, o involuţie, ci continuarea naturală a unui parcurs.
Dinu C. Giurescu, din ce în ce mai vocal azi, se opune proiectului de regionalizare a României cu un argument tipic pentru cei care gândesc ca domnia-sa, nu puţini la număr. De ce să nu lăsăm judeţele aşa cum sunt ele? De ce încercăm tot felul de experimente care nu fac parte din tradiţia noastră?! De ce să cedăm unei evidente (pentru domnia-sa!) conspiraţii antiromâneşti?! Noi trebuie să fim ce am mai fost! Gândirea domniei-sale este simptomatică. Întrebările care se pun sunt: ce am fost? Ce motive avem să revenim la ce am fost?! Există, în istoria recentă a României, un singur moment atât de excepţional, încât să merite să ne întoarcem acolo? Să admitem, de dragul celor care gândesc asemenea istoricului Dinu C. Giurescu, că am putea, fie şi pentru o clipă, să reconstituim interbelicul. Acesta ar trebui să ne fie scopul? Aceasta este singura noastră şansă? Să trăim în prezent cu nostalgia permanentă a unui trecut pe care, în prealabil, l-am falsificat? Greu de crezut…
Prezentul nostru nu e, esenţial, nici mai bun şi nici mai rău decât ne e trecutul. E doar diferit! E, desigur, confortabil să te gândeşti că aparţii unei naţiuni definite prin excepţionalism şi mesianism. E comod să-ţi priveşti prezentul ca pe un balon de săpun şi nu ca pe o consecinţă directă a trecutului. Astfel, ai iluzia că ceea ce trăieşti astăzi e pasager, că energia latentă a acestui popor, capabil de atâta măreţie în trecut, e doar ascunsă undeva, gata să erupă. Romantism de secol XIX… Democraţia noastră arată aşa cum arată nu pentru că ea a fost pervertită de contemporani, ci pentru că nu a fost practicată cu succes niciodată în istoria noastră. Societatea românească ne provoacă astăzi atâtea motive de lamentare şi disperare nu pentru că am rupt-o cu tradiţia, nu pentru că am fost colonizaţi de Uniunea Europeană, ci tocmai pentru că avem tradiţia pe care o avem. Dacă fie şi jumătate din trecutul nostru glorios ar fi fost şi altceva decât mitizare şi ideologie, falsificare şi demagogie, am fi arătat, cu siguranţă, astăzi, altfel. Dacă Evul Mediu românesc ar fi fost atât de spectaculos, dacă generaţia Eminescu ar fi fost atât de luminată, dacă democraţia interbelică ar fi fost atât de funcţională, dacă comunismul nostru ar fi modernizat şi industrializat în mod real România, atunci, pur şi simplu, prezentul pe care îl avem astăzi nu ar fi fost posibil.
OVIDIU IVANCU este profesor, între 2009 și 2013 a fost Lector de Limba Română la New Delhi, în India…
Facebook
WhatsApp
TikTok
