CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU: Binele și Frumosul rămase în lume

Așa cum spuneam cândva, am să mă preocup și de părțile bune ale vieții. Îmi pot asuma acest risc. Îmi permit. A fi jurnalist astăzi și a vorbi despre „lucruri bune” înseamnă să te autocondamni la anulare. Nu exiști în spațiul Media decât dacă scormoni în inima Răului însuși. Iar „consumatorii” nu sunt interesați decât de răul care iese la suprafață, fiind separat bob cu bob de către aceștia. Apoi este savurat, mâncat din nou bob cu bob. Și cam la asta se reduce toată acțiunea publică. Citeam undeva că s-a făcut un studiu pe niște persoane care priveau zilnic la televizor emisiunile de știri, de dezbatere politică sau socială. Li se lua sânge, li se monitoriza activitatea hormonală și a creierului. Rezultatul: o persoană care privește la televizor la astfel de emisiuni are structura fiziologică, afectivă și mentală echivalentă cu a unui individ căruia i-a murit de curând o persoană foarte apropiată. Adică organismul resimte o durere generalizată. Vă puteți imagina la ce duce această tensiune susținută și auto-alimentată. Este adevărat că acest lucru vine și dintr-un impuls interior care cere inconștient să fie alimentat cu asemenea stări. Avem o foame de rău și de stări care să ne provoace acest rău. Dacă aș psihanaliza această tendință, aș spune că este vorba despre o mega-proiecție. Adică, omul contemporan, care se află într-o lungă perioadă de răsturnare a valorilor, încearcă disperat să vadă hidoșenia interioară în alții, departe de el, refuzând-o pe cea proprie. Astfel, de departe, adică în fața unui „tele-vizor” – „în vederea de la distanță” – separă lumea aceasta a urâtului interior de lumea reală. Ne iluzionăm că ne-am izola adiabatic de lumea reală. De fapt, ceea ce ne interesează este tot viața interioară, procesul afectiv-mental interior. Și normal, vom căuta în exterior doar elementele care concordă cu această dorință interioară. Deci ne întoarcem la noi privind doar la răul din lume și spunându-ne tot timpul că acest rău s-ar afla doar acolo, undeva departe de ființa noastră. De fapt privim la televizor ca într-o oglindă. J. Baudrillard ar fi extrem de încântat să vadă că sistemul obiectelor este arât de polisemic. Televizorul nu este doar o sursă de informare și nu spune, ca obiect, ce reprezintă el pentru o familie după importanța pe care i-o acordăm prin dispunerea în casă. El reprezintă oglinda modernității. Este o oglindă magică cu adevărat, care concurează pe drept cuvânt cu cele magice ale basmelor sau ale misticilor alchimiști.

Îmi spunea cineva apropiat, pentru a face conversație, că s-au certat din nou Bahmuțeanca cu Prigoană. Și încerca să îmi dea detalii. Apoi, despre o anume fiică a unui mare manelist care a fugit cu unul, iar toată tărășenia era de fapt o înțelegere între manelist și Media, pentru a crea o mică scenetă. Sau ce se mai întâmplă pe la acele emisiuni în care unii se ceartă cu alții în direct. Întrerup avândul interlocutorului și îi spun: Nu vreau să aud despre aceste personaje. Îmi vorbești despre ele ca și cum acestea ar exista cu adevărat. De ce te uiți la așa ceva? Chiar nu ai nimic mai bun de făcut decât să te uiți la mizeriile acestea? Răspunsul vine brusc: Păi la ce să mă uit!? Nu ai la ce să te uiți! – La Nimic! Sau privește la un surogat de Discovery, în care îți arată cam aceeași situație, dar la animale (o altă formă de revenire la partea animalică a omului), în care vezi doar crocodili, rechini, lei mâncând căprioare și așa mai departe. Noroc că mai există un Mezzo sau un Arte. Căci History s-a transformat într-o ceartă a caselor de amanet, National Geographic îmi prezintă doar criminali vestiți, asta când nu îmi prezintă viața în pușcării. Până și canalele dedicate științei pure sunt infestate de emisiuni dedicate armelor de distrugere în masă, sau artelor torturii din Antichitate până astăzi. Parcă e mai puțin rău dacă privim la aceste lucruri, nu?! Încă o iluzie! De fapt, cel mai bine e să privești la Nimic! Îmi e frică să îndemn la a citi o carte – poate fi jignitor astăzi… În fine, persoana îmi replică apoi că de fapt privește la aceste lucruri pentru că „vrea să vadă până unde merge prostia, răutatea umană”. Ca și cum această cercetare este una științifică, îți trebuie ani de zile pentru a măsura aceste lucruri!

În fine, încerc așadar să schimb macazul. Încerc să văd și părțile de fiziologie ale organismului sănătos, căci de patologie socială am cam obosit. Și ce văd? Văd că încă se mai tipăresc cărți. Frumoase. Într-un ritm alert, dar nu destul de alert încât să devină indiferent. Și acest lucru nu îl spun ca pe o formulă politică corect, spunând că de fapt este vorba despre o criză enormă a editorilor și a imprimeriei de carte. Se face cu costuri mici și foarte mici, scriitorii nu sunt plătiți pentru ceea ce scriu în mare parte. Dar asta este mai puțin grav. Există un benevolat al scriiturii astăzi. La noi! Apoi, mă bucur nespus că la București găsești librarii în limbă străină la prețuri extrem de bune. Există Antic Exlibris, în jurul Lipscanului. Văd că natura, în România, este contrapartea frumoasă a sufletului românesc. Singurul medicament rămas ar fi aceasta natură. De la Delta Dunării până la creierii munților, ai motive să te bucuri, să te armonizezi, să asculți de locurile acestea. Blaga spunea că locul determină înfățișarea psihică a locuitorilor. Mă întreb dacă ar trebui să dăm „vina” pe locurile acestea pentru prostia noastră. Sau pentru că din acest spațiu ondulat noi nu luăm decât partea care se află în coborâre. De ce nu privim și vârfurile? Ce mai văd? Văd o generație de tineri care sunt devreme maturizați, care au o inteligență socială extrem de bine dezvoltată. Om vedea aici oare efectele computerului, a jocurilor video pe care le blamăm astăzi și care fac obiectul spaimei oricărui părinte? Există o parte bună a acestor jocuri? Există o parte bună a internetului? Negreșit! Există acel 5% de bine care are o forță fantastică. Omenirea, în structura ei internă, nu este „democratică” în sensul pe care îl auzim astăzi la politicieni. Aceasta nu este democrație, este doar o domnie a tiraniei majorității. Omenirea, spre fericirea noastră, este democratică în sensul grecesc al termenului – adică ia în calcul valoarea cetățeanului. În acest sens mă bucur că o mână de cinci, șase tineri – olimpici sau nu, dar pasionați și inteligenți – vor atârna mai mult decât o armată de tineri Dorei care distrug totul în urma lor. E adevărat, aceștia sunt mulți. Dar cantitatea se anulează în timp de anumită calitate. Cum? Vom vedea! Trebuie să avem o încredere oarbă în mecanismele sociale care se autoreglează de la sine. Este adevărat că suferim de cel puțin 70 de ani în această țară. Cumplit chin. Comunism, post-comunism… Iar istoricii ne-ar spune că după căderea Daciei, o ținem tot într-o suferință. Dar în oceanul acesta există și insule. Trebuie să luăm cursuri în masă de cum să vedem și cum să ne izolăm pe aceste insule. Este greu, este imposibil chiar pentru unii. Care ar fi un prim pas concret? Căci urăsc din rărunchi acest „trebuie” care nu are nimic concret după el. Gestul ar fi simplu, în teorie. Dar dacă medităm zilnic la el și exersăm cinci minute pe zi, ne va ieși formula. Să nu mai vedem răul! Aceasta este o acțiune concretă. Cum așa? Păi asta ar însemna o condamnare la moarte, ați putea spune. Nu, nu înseamnă să îl ignorăm! Înseamnă să nu îl vedem, să înlocuim vederea urâtului cu ceva frumos, chiar dacă știm că în jur este urât. Cum? Vă dau un exemplu, care joacă rolul de apoftegmă. Se spune că la părintele Cleopa vine în vizită, pe când acesta era destul de bătrân, un tânăr care să îl iscodească într-ale duhovniciei. Dar, pătruns de un aer de sinceritate, îi pune și întrebarea: „Părinte, aș vrea să mă călugăresc, dar am auzit că multe lucruri urâte și rele se petrec și în viața monahală. De exemplu, aici, în mânăstirea dumneavoastră, am auzit că unii călugări practică unele lucruri necuviincioase, care trimit la homosexualitate”.  Părintele îi răspunde: „Fiule, te rog să mă crezi, de când sunt eu în această mânăstire, și am zeci de ani buni petrecuți aici, nu am văzut absolut nimic din ceea ce spui tu!” Când ochiul este pur, răul și urâtul îl ocolesc. Vedem ceea ce dorim să vedem. Este o chestiune de alegere!

POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din  Târgoviște, doctor în filosofie, în România dar și la Sorbona, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…