Deşi revendicaţi de către optzecişti drept precursori, ceea ce le-a asigurat, în cele din urmă, o spectaculoasă repoziţionare în cadrul canonului, prozatorii Şcolii de la Târgovişte continuă să facă, în conştiinţa publică, figură de outsideri, aspect ce are evidente implicaţii în planul receptării operei acestora.
Transformând, după cum mărturiseşte unul dintre fondatorii grupului, joaca de-a războiul în jocul cu mult mai serios de-a literatura, câţiva elevi ai liceului târgoviştean Ienăchiţă Văcărescu încep, către sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, să redacteze reviste în manuscris, îşi propun să întemeieze un nou curent literar, finismul, şi să pună astfel bazele unei noi literaturi, alcătuiesc un cenaclu ale cărui şedinţe se ţin într-una sau alta dintre locuinţele membrilor, poartă corespondenţă atunci când vreunul dintre ei este nevoit să părăsească temporar sau definit urbea, fac proiecte amănunţite ale viitoarelor opere şi legământ să nu publice nici măcar un rând de literatură înaintea împlinirii vârstei de patruzeci de ani, dar mai ales discută, schimbă idei şi impresii, stabilind încă de pe acum liniilede forţă ale unui program literar care, deşi niciodată enunţat ca atare, nu doar va răzbate apoi din fiecare carte a acestora, ci va marca în mod fundamental literatura română a sfârşitului de secol XX: Mult mai târziu aveam să ne dăm seama cât de deosebiţi suntem, că scrisul lui Radu, de pildă, nu seamănă deloc, dar absolut deloc cu scrisul lui Mircea, că frazarea lui Tudor n-o poţi întâlni la altcineva, că felul în care îmi fac eu finalurile, uşor suprarealiste, nu seamănă cu încheierile celorlalţi ş.a.m.d. În schimb, temele ne erau comune. Cine va avea curiozitatea să ne citească la rând, unul după altul, va avea surpriza să constate că aproape aceleaşi fapte, persoane, întâmplări dintre cele mai mărunte trec dintr-o pagina în alta, cu doar mici modificări, ca şi cum ar fi fost trăite de un singur ins, animal ciudat cu mai multe capete, mai multe mâini şi mai multe picioare, mergând aparent dezordonat, dar cu intenţia vădită de a ajunge la aceeaşi ţintă (Costache Olăreanu, Lupul şi chitanţa, Editura Albatros, Bucureşti, 1995, p. 59-60).
Inexistent ca document scris, programul, ce poate fi dedus cu relativă uşurinţăatât din cărţile târgoviştenilor Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, cât şi din cele ale prozatorilor care s-au alăturat ulterior grupului, în perioada studenţiei, Tudor Ţopa, Alexandru George, Petru Creţia, ne propune, înainte de toate, o nouă abordare a conceptului de literatură. Prin refuzul sistematic al romanului, urmat de reevaluarea aşa-numitelor specii de graniţă, a jurnalului, în special, despre care s-a spus, mai mult sau mai puţin întemeiat, că este specia predilectă a Şcolii de la Târgovişte,prin literaturizarea, în tradiţie modernistă totuşi, a banalului şi cotidianului, prin dispariţia distincţiilor de gen sau specie şi prin refacerea, astfel, a legăturilor organice pe care literatura le are cu lumea văzută ca text, prozatorii târgovişteni intenţionează, spre deosebire de predecesorii lor, care s-au mulţumit să atribuie literaturii rolul de anexă a realităţii, să transforme realitatea într-o anexă a literaturii.
Dacă „genul” Şcolii de la Târgovişte este jurnalul, supratema este biografia spirituală a individului. Într-un discurs la persoana întâi, prozatorii îşi înregistrează devenirea spirituală, cronologia acesteia luând locul celei impuse de un subiect care,la ei, este aproape inexistent, consemnarea celor două tipuri de experienţă dobândite, experienţa de viaţă şi cea de lectură, imprimând naraţiunii o structură cu totul particulară, ce a putut fi ulterior considerată de factură postmodernă.
Resimţind acut frustrarea provocată de nietzscheana moarte a lui Dumnezeu, transpusă în modernista moarte a Autorului, prozatorii Şcolii de la Târgovişte îşi propun, în fond, o întoarcere a acestuia, dar nu a unui Autor care mai are naivitatea de a-şi atribui statut demiurgic, ci a unuia care, în colaborare cu cititorul, îşi propune să cerceteze în sfera ontologicului cauzele eşecului său epistemologic. Dacă o lectură de tip (să-i spunem) politic ar putea vedea într-o asemenea reconsiderare a Autorului un refuz al disoluţiei identităţii, într-o societate al cărei ţel ultim era uniformizarea generală, o lectură de tip mitocritic ar putea bănui aici un reflex al mitului cosmogonic, în măsura în care geneza este înţeleasă nu doar ca facere a lumii, ci şi ca punere în scenă a lui Dumnezeu,prin cuvânt şi din cuvânt. În această deconstrucţie a Autorului se concretizează investigaţia ontologică a târgoviştenilor, iar cel în a cărui operă o asemenea deconstrucţie este urmărită până la consecinţele sale ultime este Mircea Horia Simionescu.
Cele două mari componente ale operei acestuia corespund întru totul celor două etape ale creaţiei (nu neapărat ale celei iudaice, veterotestamentare): dacă în Ingeniosul bine temperat este urmărită cu precădere devenirea Autorului, romanele, publicate ulterior, reflectă mai ales facerea Operei. Rezultatul imediat? Un altfel de Autor, ezitant, care nu mai are încredere necondiţionată în obiectivitatea sa, care se contrazice şi care simte nevoia să se sprijine pe opiniile celorlalţi, care caută, dar nu capătă niciodată certitudini, dar şi un altfel de Cititor, care nu-i mai acordă Autorului statutul de instanţă supremă, unică deţinătoare a adevărului, şi care îşi desfăşoară în paralel propria anchetă, devenind astfel, la rândul său, Autor. Şi, desigur, un altfel de Text, întors când către lume, când către sine, născut în urma colaborării celor doi.
Însă această divizare a producătorului de sens reprezintă şi soluţia prin care este depăşită criza modernistă a cunoaşterii: O ontologie în care personalul şi relaţia primează nu lasă loc nici individualismului, nici colectivismului uniformizant. Conceptul de persoană este definit în termenii unicităţii derivate nu din sine, ci din relaţii, aceasta lăsând loc sau, mai bine zis, cerând ca necesitate vitală existenţa unui Cineva atât „acolo, afară”, cât şi „aici, înlăuntru”(Silviu Rogobete, Fiinţa umană în perspectivă trinitară: noi tendinţe în teologia contemporană occidentală, în Erezie şi logos, Editura Anastasia, 1996, p. 127).
Neputând depăşi negarea modernistă şi (mai ales) tardomodernistă decât prin asumarea, în registru autoironic, a unui statut similar celui al autorului tradiţional, registru concretizat, printre altele, în exhibarea convenţiei încheiate altădată tacit cu cititorul, autorul postmodern, cu sau fără majusculă, ne propune o odisee care depăşeşte graniţele literaturii, devenind o expresie a aventurii omului postmodern în perpetua sa încercare de redefinire.
* fragment din eseul Mircea Horia Simionescu. O biografie a Autorului postmodern
DANIEL TACHE este doctor în filologie, critic, istoric literar și eseist, profesor la Colegiul Național CONSTANTIN CARABELLA, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
