De mai multe zile şi nopţi se mişcă şara… Aşa se pare, cel puşin. Unii spun că românii sunt lăsaşi să-şi epuizeze entuziasmul. Alţii cred că se apropie scadenţa. Se poate!
Aş vrea, totuşi, să vă şoptesc că în pragul visului se ţese încet un fel de amintire dură, care ne zgârie privirile şi nu mai suntem în stare să ne uităm înapoi. Nimic din noi nu mai există, poate doar urmele lăsate de bocancii grei, plini de noroi uscat, care veghează miezul nopţii, încleştaţi în rămăşiţele gazelor lacrimogene.
Chiar şi clipa se termină, nu-i aşa? Când se va apropia de primul semafor i se va face frig, o să bată vântul printre hainele largi, se va simţi cum ajunge până la piele. LOR li se pare că aceasta este ordinea firească a lucrurilor. Dar VOUĂ?
Până de curând, străzile erau încremenite, dispăruse chiar şi aroma gazelor de eşapament. Ne-au ieşit la pensie până şi puţinele idei care ne mai treceau prin cap. Apăsam o tastatură imaginară, aproape cu ochii închişi şi ne mişcam în ritmul unei muzici domoale, cu inflexiuni de orgă, într-o catedrală aflată în zi de înmormântare.
Priviţi oamenii cu care vă întâlniţi pe stradă! Se simt blestemaţi să ducă o viaţă pe care o urăsc, pășind numai pe marginea tălpilor, pline cu bătături groase. Le clănţănesc dinţii şi sunt amorţiţi. Asfaltul lipsit de zăpadă seamănă cu o pojghiţă de polei, iar caloriferele rămân călâi, ca şi serile de iarnă geroasă. De unde bani pentru întreţinere? Înnebuniţi de propria fierbinţeală, semenii noştri trăiesc într-o bucată de IAD şi fluieră a pagubă.
Până când?
Facebook
WhatsApp
TikTok
