Stăm agățați într-un copac desfrunzit și florile carnivore pândesc călătorii rătăciți. Adevărat mai cântă trubadurul: e trist la noi în suflet și roza-i fleșcăită… Săracul vecin, mai șoptește o voce, e beat într-un pin. Dacă pleci, domnule dragă, ai pleca și nu te-nduri! Plânge Vodă la fereastră… Chiar și norii au aceeași soartă, alții -nerăbdători- doar mai așteaptă. Sub pătura umedă, unii nu mai au liniște și vor o schimbare. Cică avem un drum aproape clar… Țară pe fluier, noapte pe gând, se zbuciumă sălbatec lemnul… Nu este un cântec, e sânge.

Așa trecem, dintr-un colț în altul al gândirii și respirăm greu, tot mai greu. Ziua ațipește și ea, între ramuri. Străjerul pescăruș a rămas la catarg, iar vântul fluieră-n nori. Și dacă vine la mal, cu umbra cântecului apus, noi cu ce ne-am ales? Cineva strigă de dincolo de hotare, dar nu e timpul să fie auzit… Trece vara, seara-i tot mai rece, dar  -vă întreb- e vara noastră? Mai e o și o lampă cu flacăra mică, abia dacă mai pâlpâie în depărtare. Vestea o fi limpede și dreaptă? Se naște o beznă de cărbune în toate… Vocea cântărețului se pierde și ea, încet, încet… El zice: ce se vede-n zare? O lumină mare… O stea, copiată, vrea să strălucească, numai că tremură în penumbră. Aiurea! Nu mai avem nici umbră, ne învelim cu albul gândurilor noastre rătăcite. Cine cade? Cine rămâne? Cu ce ne alegem? Când una ai în minte și alta spui… Că totu-i bine în viața noastră! Se așterne peste munți de zgură, liniștea, seninul și… Ce altceva? Unde-i raiul vântului? Toate drumurile duc spre amiaza nucului. Comisia de Etică e pregătită…